În-corp-orând boala. Convorbiri cu Zoltán Rostás
Theodora-Eliza Văcărescu, „În-corp-orând boala. Convorbiri cu Zoltán Rostás” in Laura Grünberg (coord.), Introducere în Sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe corporale, Iaşi: Polirom, 2010, pp. 141-175.
„Accidentul cerebral a fost foarte bun pentru mine”.
(Zoltán Rostás)
„Fiecare om deţine două cetăţenii: una în împărăţia
celor sănătoşi, alta în împărăţia celor bolnavi”.
(Susan Sontag, Illness as Metaphor)
Convorbiri cu Zoltán Rostás
Zoltán Rostás este profesor universitar de sociologie şi ştiinţele comunicării. Predă la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea Sapientia, în Miercurea-Ciuc. A fost redactor ştiinţific la emisiunile în limba maghiară din cadrul Radiodifuziunii Române şi al Televiziunii Române între anii 1970 şi 1977 şi redactor de ştiinţe sociale la revista culturală în limba maghiară A Hét între 1977-1995. Din 1990 a început să predea la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar din 2000 la Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Universitatea Sapientia, prima universitate particulară din România cu activitate didactică în limba maghiară. A fost consilier pentru învăţământul superior la Secretariatul de stat pentru minorităţi din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării între anii 2004-2008. Din 2005 face parte din comisia consultativă a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS).
La începutul anilor 1980, Zoltán Rostás a demarat un vast proiect de istorie orală. Pornit ca un „hobby”, ca o activitate de „timp liber”, căreia nu ştia dacă şi când îi va putea găsi o finalizare ştiinţifică editorială sau măcar, într-o formă oarecare, cu deschidere publică. Demersul lui poate fi considerat o istorie socială alternativă a Bucureştilor secolului al XX-lea, incluzând viaţa cotidiană, minorităţi etnice, receptare televizuală, migraţie. O altă componentă – poate cea mai importantă – a activităţii de cercetare a lui Rostás, iniţiată la mijlocul anilor ’80, o constituie istoria orală a Şcolii de sociologie de la Bucureşti, lărgită în timp la istoria socială a sociologiei româneşti inter şi postbelice.
În septembrie 1995 Zoltán Rostás s-a îmbolnăvit. Diagnosticul a fost „accident vascular cerebral (AVC) ischemic, pe bază de aritmie cardiacă, cu hemipareză dreaptă şi afazie”. Timp de doi ani s-a retras din activitatea jurnalistică şi de predare şi, legal, a fost încadrat în regim de pensie de invaliditate de gradul I. În aceşti ani a urmat diverse programe medicale de recuperare şi a făcut singur exerciţii de re-învăţare a unor deprinderi şi aptitudini, precum vorbitul, mersul, cititul, scrierea etc. În 1997 a reluat activitatea didactică, în 1999 şi-a susţinut teza de doctorat, iar între anii 2000 şi 2009 a elaborat şi a publicat cincisprezece cărţi.
Convorbirile care urmează au avut loc în lunile octombrie şi noiembrie 2009, la Zoltán Rostás acasă.
„Membrele se despart de mine şi încep să plutească”
– Eu m-am gândit să pornim discuţia de la trei perioade: viaţa de dinainte de boală, experienţa bolii şi viaţa de „după boală”. Aş vrea să începem de la această periodizare „de lucru” şi vom vedea pe parcursul convorbirilor cum se încadrează povestirile în ele şi dacă, până la urmă, se poate face o astfel de delimitare, sau dacă, dimpotrivă, limitele sau graniţele dintre perioade sunt poate neclare… Să începem cu prima: aş vrea să vorbim despre viaţa de dinainte de boală, adică tot ce ţine de viaţa de zi cu zi – şi în familie, cercul de prieteni, şi viaţa profesională: unde eraţi, ce făceaţi, cum, cu cine?
– Înainte de boală – deci perioada când, sociologic vorbind /râde/, eram sănătos. Prima dată când am simţit că s-ar putea să fie probleme a fost în jurul „revoluţiei” – înainte, în timpul… Până atunci n-am simţit nimic, deşi ştiam că, la urma urmei, ar fi normal să fac nişte controale. Foarte interesant este de ce, cum mi-a trecut prin cap. În anii ’80 am participat la conceperea şi redactarea unui anuar foarte gros al revistei A Hét[1], legat de vârsta a treia. Asta însemna că trebuia să merg la gerontologie, am vorbit cu Ana Aslan, cu o mulţime de specialişti, şi toţi au spus „Dom’le, omul începe să îmbătrânească începând cu 40 de ani, numai că oamenii nu-şi dau seama şi lucrează şi au o viaţă intensă, parcă nu ar fi trecut peste 40”. Nu s-ar întâmpla atâtea necazuri dacă lumea ar conştientiza un singur lucru: să te duci la medic, fiindcă atunci foarte repede se detectează acele nu boli, ci posibilităţi de boală, şi atunci, cu mici eforturi – medicamente, regim şi altele –, poţi să previi problemele. E una să afli treaba asta şi alta să pui în practică. Deci eu, teoretic, ştiam că sunt într-o zonă de pericol, dar dacă nu simţeam…
– Şi nu simţeaţi?
– Bineînţeles că nu simţeam. Fumam, de exemplu. Şi trăiam o viaţă normală de redactor, de ziarist. Ceea ce nu însemna normală pentru alţii.
– Despre asta aş vrea să-mi vorbiţi mai mult. Cum era viaţa pe care o duceaţi? Ce fel de activităţi aveaţi? Cum lucraţi?
– Era o viaţa trepidantă, de redactor – cu terenuri, călătorii noaptea în condiţiile respective, mâncat aiurea… Când eram acasă, sigur că era şi ordine, dar nici atunci nu era o ordine de funcţionar, de mic burghez sau de muncitor; nu era nimic foarte fix.
– Şi această viaţă de redactor cât a durat? Câtă vreme aţi lucrat la A Hét şi, în general, în presă?
– După terminarea facultăţii, în 1970, am lucrat la televiziune, în Bucureşti, unde viaţa era ultra-trepidantă, la radio, unde era şi mai trepidantă, şi, după 1977, după cutremur şi ca urmare a cutremurului, am început să lucrez la A Hét. La cutremur a murit un redactor de ştiinţe sociale şi atunci m-au chemat în locul lui. Am lucrat acolo până după 1989.
– Spuneaţi că, teoretic, ştiaţi că există un pericol, că sănătatea trebuie cumva verificată şi protejată. A existat vreun fel de avertismente sau semnale, fie din partea medicilor, fie a corpului?
– Prima dată când cineva, foarte serios şi foarte alarmist, mi-a spus că o să mor, a fost în 1990. În ’90 am ieşit – ca tot omul – şi eu în lume cu nevastă-mea, ne-am dus la Paris, ne-am dus în Germania, iar în Germania am stat la un vechi prieten, medic internist foarte bun, plecat din Târgu Mureş, de unde suntem noi. Şi el mi-a făcut o monitorizare de 24 de ore – a aplicat un electrocardiograf Holter care înregistrează activitatea cardiacă. A analizat prietenul nostru înregistrările şi mi-a spus „Dom’le, tu o să mori; fiindcă nici măcar nu merită să numeri câte extrasistole ai, practic inima ta bate alandala tot timpul”. O fi fost aşa, dar eu nu simţeam. Şi mă tot întreba: „Nu te doare nimic?”, „Nu”. Sunt boli la care simptomele nu sunt dureroase, n-ai nici un avertisment. Oamenii când se duc la medic? Când îi doare ceva; dacă nu-i doare, de ce să meargă? Fiindcă oboseala nu este considerată semn de boală. La mine oboseala se accentua cu timpul, dar nici eu nu dădeam importanţă – mă culc şi gata. Noroc că dormeam foarte bine. Deci nu m-am dus la medic.
Pe lângă revista A Hét, în 1990, am intrat şi la universitate, la noua Facultate de Jurnalism, care, după doi-trei ani a devenit „şi Ştiinţele Comunicării” – mă rog, şi datorită mie, dar nu numai mie. Adică prima dată eu m-am dus la ministrul Maior cu această propunere, dar pe urmă s-a modificat[2].
– Deci în universitate aţi intrat chiar din 1990?
– În ’90 am început, ca lector asociat, iar din martie 1991 am devenit cadru didactic titular.
– Şi aţi continuat să lucraţi în paralel şi la revistă.
– Da, deci eram şi la A Hét, şi la universitate, plus – pentru că pe mine radioul m-a fascinat mult mai mult decât televiziunea – în radio, unde am luat tot o normă de colaborator. Bine, nu m-au exploatat ca pe un novice – trebuia să fac nişte interviuri, la care mă pricepeam. Ei, treaba asta nu se putea: să fii şi la o redacţie, şi la universitate, şi la radio… Plus, la orice provocare, eu răspundeam şi alergam de colo-colo, de la Moscova până la Londra, plus America, dar asta era altceva. Mă duceam la tot felul de conferinţe, în zona sociologiei, politologiei, drepturilor omului, minorităţilor – majoritatea erau în ţară, dar foarte multe şi în străinătate. Eram tot timpul pe drumuri; însă nu eram singurul, era „boala” anilor respectivi. Dacă întrebi orice om de vârsta mea îţi va spune – această ieşire din regimul lui Ceauşescu a provocat ceva asemănător cu momentul în care pui supă într-o cratiţă, îi dai drumul să fiarbă şi, după un timp, iei capacul: va ţâşni. Aşa am ţâşnit cu toţi. Totuşi am avut multe semne că acest avânt nu e sănătos nici din punct de vedere intelectual. Adică toată lumea se ocupa de toate şi asta înseamnă un fel de instituţionalizare a superficialităţii. Era mult mai important să fii cu o anumită ideologie decât să cunoşti lucrurile substanţial.
Tot legat de „revoluţie”: în câteva zile mi-am dat seama că activitatea politică sistematică şi instituţionalizată – partide – nu-i de mine. În 22 s-a întâmplat răsturnarea şi, pentru mine, primul şoc a fost în 23, sâmbătă, fiindcă am văzut în jur, adică la Casa Scânteii, că o mulţime de oameni, care erau foarte „pe linie”, peste noapte au devenit mari opozanţi sau revoluţionari de când e lumea. Şi am zis: dom’le, aici ceva nu e în regulă. Din acest motiv, eu m-am ţinut destul de departe de zona politică în sensul de implicare, dar, desigur, observam. Cred că o singură dată m-am dus la o întâlnire politică şi acolo, când am văzut cine este cu cea mai mare gură, am zis că nu este pentru mine. Nu spuneam că este păcat de „revoluţie”, pentru că nu este aşa. Dar atâta ştiam şi eu despre epoci post-revoluţionare, că se ridică foarte repede o mulţime de conjuncturalişti şi eu nu am avut chef să mă amestec cu ei.
Cred că mult mai dramatic a fost pentru mine – pentru această perioadă – când cineva a venit la mine, un intelectual care făcuse puşcărie. Şi mi-a spus că a aflat de la nişte antropologi că eu am o arhivă de istorie orală foarte bogată şi că ce ar fi să colaborăm, să dau nişte materiale. Eu am fost foarte bucuros, pentru că o mulţime de convorbiri au fost deja transcrise. M-a întrebat cu cine am făcut interviuri, eu i-am spus şi m-a întrebat „Ăştia au făcut închisoare?”, „Nu”, „Păi atunci?”, „Şi dacă cineva n-a făcut închisoare înseamnă că nu e bun pentru dumneavoastră?”, „Păi nu prea”.
– Spuneţi-mi mai multe despre acest proiect de istorie orală şi ce loc avea în economia vieţii dumneavoastră de atunci.
– O să încerc să explic. Socialismul era, după părerea mea, un concediu prelungit. Foarte ciudat ce spun eu, nu?… /râde/. Dar cu foarte multe lucruri enervante, ceea ce nu e sănătos. Bine, asta nu era valabil pentru toată lumea – dar în zona intelectual-publicistică, norma era infimă. Ce era enervant, însă, era că trebuia să te duci la redacţie şi să arzi gazul de pomană. Chiar şi la ziare, unde norma era mai mare, era totuşi infinit mai mică decât acum. Adică ceea ce face o redacţie cu cinci persoane acum, atunci făcea cu cel puţin 30. Motivul e foarte simplu: partidul nu putea să cumpere altfel intelectualii.
Deci în economia timpului de atunci putea să intre foarte bine acea campanie – nu secretă, dar, în orice caz, neoficială – de a face interviuri de istorie orală timp de şase-şapte ani. Am început prin 1981-82, cu bătrânii Bucureştilor[3], în ’84 am intrat în Şcoala Gusti[4], dar neabandonând bătrânii – câteodată mergeam în paralel. Deci asta a fost partea neoficială a vieţii mele din anii ’80. Din cauza asta spun, spre marea supărare a colegilor, că pentru mine au fost anii cei mai fertili şi mai bucuroşi, acei ani despre care se spune că au fost cei mai duri.
– Da, în general imaginea anilor ’80 este una a lipsurilor de tot felul, a restricţiilor…
– Eu nu am fost acaparat de penurie, pe care o simţeam ca tot omul, ci m-am predat istoriei orale, adică anilor ’20-’30, chiar şi anilor ’50.
– Bun, avem câteva repere din viaţa profesională, aş vrea acum să-mi spuneţi câte ceva despre viaţa personală, cercul de prieteni şi prietene. În timpul liber, în afară de interviuri, ce mai făceaţi? Mă gândesc, de exemplu, la excursii, concedii, petreceri cu prietenii, cu familia. Şi, legat de corp: sporturi, tip de alimentaţie, alte obiceiuri, poate considerate „nesănătoase”…
– Există o delimitare, o diferenţă foarte mare între anii ’70 şi anii ’80. Anii ’70 au fost mult mai activi în privinţa asta – cu viaţă, cu societate, chiar făceam jogging în cartier, nu de unul singur, bineînţeles. Bine, şi după aceea mergeam în fiecare vară ori la mare, ori la munte. Totuşi nu numai eu, ci foarte multă lume din generaţia mea s-a retras, în anii ’80, în familie. Pe lângă frigul de peste tot în timpul iernii, mai e o chestie interesantă: în anii ’70-’80 au emigrat o mulţime de prieteni, chiar din cartier.
– Deci s-a destrămat cercul de prieteni şi viaţa socială s-a redus mult.
– Sigur. Bine, nu complet, dar nu cu intensitatea anilor ’70. Păi cu cine să alerg dacă plecaseră prietenii din cartier? Nu era o întâlnire doar pentru sport, unii nici măcar nu alergau /râde/. Alt sport însă nu am făcut. Dar circulam destul de mult, aşa că mişcare exista.
– Adică alergătura era mai curând dintr-un oraş în altul decât de pe o stradă pe alta. Şi în privinţa regimului alimentar?
– Ei, nici un regim. Până la accident, deci în ’95, vorbeam la optativ: „ar trebui să facem regim”, dar nu făceam.
– Continuaţi să fumaţi?
– Şi la asta mă gândeam că ar trebui să mă las, dar n-am reuşit.
– Vorbiţi-mi, vă rog, despre perioada premergătoare bolii.
– Există, totuşi, o perioadă pre-boală, ulterior detectată. Şi dacă mă alarmam şi eram mai precaut, poate puteam evita accidentul. În vara anului 1995 mă pregăteam pentru un congres din Anglia, de la Londra. Şi de câteva ori am avut mici – scurte – indispoziţii. O dată n-am văzut timp de câteva secunde – mi-aduc aminte că eram la Piaţa Kogălniceanu –, altădată mi-a amorţit mâna dreaptă. Lucruri care, pentru oameni cu scaun la cap, ar fi trebuit să fie alarmante. Patru-cinci astfel de lucruri.
– Toate acestea în vara respectivă.
– Da, în luna august. Câteodată aveam probleme de vorbire – câteva minute. De ce nu m-am alarmat sau chiar le-am ignorat cu bună ştiinţă? Cred că îmi dădeam seama că mi-aş fi putut pune în pericol conferinţa de la Londra, care a fost la sfârşitul lui august-începutul lui septembrie şi desigur că am fost acolo. Pe urmă, când m-am întors, începea examenul de admitere la facultate, toată tevatura de la fiecare început de an. În ziua în care s-a întâmplat a fost un consiliu profesoral în care m-am enervat foarte tare, fiindcă o colegă a fost acuzată de neglijenţă în nişte chestiuni procedurale, legate de admitere. Aceeaşi greşeală o făcuse şi o altă colegă, care nu a fost criticată, şi atunci m-am enervat – e adevărat, peste măsură.
După consiliu am făcut o plimbare, dar mă simţeam îngrozitor de obosit, deci nu dureri, nici un alt fel de avertisment. M-am culcat şi am avut un coşmar. Pentru prima dată… un vis care nu semăna cu nimic. Adică am avut impresia că membrele – picioarele şi mâinile – se despart de mine şi încep să plutească. Şi nu se mai termina. Era o luptă în mine, îmi aduc aminte şi acum, că voiam să scap din ce mi se întâmpla. Şi la un moment dat m-am trezit. Nevastă-mea era pe partea stângă, spre norocul meu. Şi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Dar încă nu făcusem nici un efort, ci pur şi simplu am întins mâna şi am vrut s-o scol să-i spun că ceva nu e în regulă. Dar nu mi-a ieşit nimic din gură. Adică nu mai puteam să vorbesc… decât nearticulat. Ai auzit cum vorbesc surdo-muţii?
– Da.
– Ei, cam aşa ceva. Dar un surdo-mut neinstruit /râde/. Ea imediat şi-a dat seama despre ce este vorba şi a chemat salvarea…
– V-aţi dat seama atunci ce se întâmpla cu dumneavoastră?
– Mi-am dat seama că sunt paralizat pe jumătate. Dar nu mi-am dat seama care vor fi urmările… Pur şi simplu, din incultură medicală, nu ştiam ce implicaţii are asta – că acum eu nu pot să vorbesc şi mâna şi piciorul nu funcţionează. Credeam că, sigur, acum mă duc la spital, or să-mi facă nişte injecţii şi dimineaţa mă ridic şi plec… Şi mai era o problemă: trebuia să merg, peste două zile, la Cluj.
– Şi vă gândeaţi, în acel moment, dacă în două zile este suficient timp să vă refaceţi, adică nici nu vă puneaţi problema că ar putea dura mai mult…
– Da, da, exact, eram absolut sigur că mă duc. A doua zi mi-am dat seama că nu era aşa…
– Deci eraţi perfect lucid în momentele acelea…
– Absolut, mintea funcţiona normal, asta este foarte interesant. Eram lucid şi naiv. Fiindcă, dacă eram ceva mai instruit din punct de vedere medical, cred că intram în panică. Aşa nu am intrat în panică – „fericiţi sunt cei săraci cu duhul” /râde/. Şi acum susţin că pe mine această naivitate, prostie – cum vrei să-i spui – m-a salvat de la depresie, pentru că n-am avut niciodată depresie. De fapt, o dată am avut, dar nelegat de mine. Când, într-o noapte, un pacient din camera mea a murit. Nu fiindcă „trebuia” să moară, ci fiindcă n-au venit asistentele. Asta m-a şocat aşa de mult, încât o zi nu am mai făcut nici un semn şi au intrat, şi Irina, şi medicii în panică.
– Spuneţi-mi cum a decurs ziua aceea – soţia dumneavoastră a dat telefon la spital, a venit salvarea…
– Aici este încă un lucru interesant. A venit o salvare care nu avea targă. Erau un şofer – slavă Domnului, destul de zdravăn şi puternic – şi o doctoriţă, care a intrat şi a spus: „Păi de ce v-aţi bătut?” Şi nevastă-mea, „Cum adică ne-am bătut?”. Doctoriţa s-a uitat prin cameră, a văzut un interior normal, cu cărţi şi tablouri, şi şi-a schimbat atitudinea: „Pardon, iertaţi-mă”. Crezuse că era un caz uşor de ceartă după o beţie cruntă şi pe urmă şi-a dat seama că a vorbit prea repede. A constatat şi ea ce s-a întâmplat şi a spus să ne îmbrăcăm şi să mergem la maşină. „Cu ce să mergem?”, „Păi n-avem targă”, „Şi atunci cum o să mergem?”. Pe partea stângă a trebuit să mă sprijin de şofer, în partea dreaptă mă ţinea Irina şi, cu piciorul bun, am sărit din treaptă în treaptă, de la etajul patru[5] până la maşină. Adică eu, care trebuia să fiu dus cu grijă, am sărit într-un picior patru etaje, iar mâna şi piciorul drepte erau ca nişte cârpe, nu le simţeam, nu funcţionau. Dar eram perfect lucid. Mi-aduc aminte şi acum că eram în maşină, şoferul şi doctoriţa în faţă, şi se certau pe subiecte politice. Şoferul era adeptul lui Vadim şi doctoriţa îi spunea „Măi, Mitică, păi dă-l dracului, cum poţi să fii aşa dobitoc să umbli după Vadim Tudor?” Nu e importantă această discuţie, ci faptul că eu am auzit-o şi am reţinut-o.
„Am intrat în industria însănătoşirii”
– Povestiţi-mi despre spital şi ce s-a întâmplat acolo.
– M-au dus într-o cameră de spital în care, în loc de trei, cât trebuia, erau patru paturi, plus un pat scurt, pentru analize…
– Pat de consultaţie?
– Da, exact asta. Era scurt şi picioarele îmi atârnau. Nu aveau pat.
– Celelalte erau ocupate?
– Da, eu stăteam pe ăsta. Şi mi-au pus foarte repede perfuzii. Până la urmă, eu am avut un noroc imens. În primul rând că nu eram în deplasare undeva, caz în care, dacă scăpam, m-ar fi descoperit câteva ore mai târziu şi, cu cât stai mai mult fără perfuzie după accidentul cerebral, cu atât este mai mică posibilitatea de recuperare. Deci au fost perfuziile, au venit medicii şi am intrat în industria însănătoşirii. Fără să vorbesc; nevastă-mea trata cu medicii. A doua zi, evident, Irina a dat telefon şi la facultate, şi la Cluj că nu voi putea ajunge.
Şi atunci, foarte interesant, facultatea a intrat ca într-o campanie. Când e vorba de criză ai alte priorităţi şi, în consecinţă, toată lumea s-a ocupat de mine. Toată lumea s-a mobilizat, dar în primul rând profesorul Grünberg-Matache. Au dat sfară în ţară, peste tot, la instituţii, la Academie, la institutele de cercetare, la Soros, la toate. A doua zi medicii s-au trezit cu sute de telefoane de tipul „Aveţi grijă, că-l aveţi pe Rostás acolo!…”. Şi profesorul Matache era cel care a făcut aceste demersuri – avea şi cunoştinţe, lumea medicală îi era cunoscută şi datorită soţiei sale. Aşa era el, îi plăcea să ajute, efectiv a făcut o pasiune din acest lucru. De exemplu – nu sunt sigur, însă, cine a făcut asta – s-a luat legătura cu Mihaela Lambru, care era atunci la Fundaţia Soros şi o cunoştea pe experta care se ocupa de burse, echipamente pentru spitale şi care era, deci, o persoană extraordinar de importantă pentru toată medicina românească. Şi care a venit la spital, fără să mă cunoască, să se intereseze de mine. Îţi imaginezi ce „important” am devenit! Cam asta era situaţia şi sunt sigur că foarte mult a contat această campanie, care a durat tot timpul.
– Câtă vreme aţi stat în spital?
– Cam două săptămâni la terapie şi a urmat imediat recuperarea, dar deja din perioada terapiei începusem şi mersul la sala de gimnastică, deci când încă nu puteam vorbi şi săream într-un picior. Dar e interesant că m-am ferit de cârjă ca de dracu’ şi am învăţat să merg fără cârjă, mă sprijineam de pereţi şi de umerii soţiei.
– Înainte de a trece la perioada recuperării, aş vrea să-mi vorbiţi despre relaţia cu soţia în timpul bolii. Ea cum a reacţionat? Care a fost starea?
– Ea atunci era sceptică faţă de lumea medicală, mai ales când era vorba de ea – adică îmi spunea că trebuie să mergem la analize, dar ea n-ar fi mers. În general se arătase foarte rezervată în relaţiile cu medicii, dar, în această situaţie limită, s-a întrecut pe sine. Cred că toată lumea încearcă să facă asta, nu toată lumea reuşeşte, însă ea a reuşit. Au fost foarte înţelegători şi cei de la locul ei de muncă – atunci lucra la Ambasada Ungariei, ca referent de presă. Stătea cu mine în spital. Tot timpul. Câteodată oamenii ştiu să-şi adune atât de multă forţă, încât fac lucruri pe care nu-şi imaginau înainte că le-ar putea face.
– Aş vrea să vorbim mai mult despre spital ca experienţă: medici, personalul medical, ceilalţi pacienţi, relaţiile cu ei şi ele.
– Sunt mai multe lucruri aici. Ce am perceput, cum relaţionam cu ceilalţi? În primul rând, medicii şi personalul – asistente, infirmiere, maseuri –, pe urmă ceilalţi pacienţi şi însoţitorii lor. Fiindcă aici este o deschidere foarte mare spre societate. Am avut acolo familia unui colonel în rezervă (destul de în vârstă), fiica şi soţia, care erau de o agresivitate îngrozitoare.
– Faţă de ceilalţi pacienţi?
– Da, da. Mă rog, erau înnebunite de ceea ce s-a întâmplat cu soţul şi tatăl. Poate că în viaţa de zi cu zi nu erau chiar aşa. El era în spital pentru acelaşi lucru ca mine, numai că mult mai grav. Fusese adus mai târziu decât mine, practic nu ştia ce se întâmplă cu el, dar medicii încercau să-l readucă… Mai era un bolnav, un mic om de afaceri, care avea un atelier, iar acum nu-l recunoştea pe fi-su. Şi medicul încerca să facă nişte exerciţii, mai mult prospective – în sensul să vedem care este situaţia. Şi la un moment dat s-a ajuns să vorbească despre bani: ce înseamnă banii? Nu prea ştia despre ce e vorba. Şi medicul întreba: „Unde se ţin banii, dacă nu sunt la dumneavoastră?” Nu-i trecea prin cap „bancă”. Până la urmă s-a ajuns la bancă. Şi eu eram acolo doar de o zi, două, nu puteam încă vorbi. Şi-l aud pe medic că întreabă „Nea Tache, ce fac băncile cu banii?”
– El putea vorbi.
– Da, cât de cât. Dar era dus cu sorcova rău de tot, dacă nu-şi recunoştea propriul fiu. Ei, şi atunci eu, care nu ştiam să vorbesc, am zis: „Matrapazlâcuri” /râdem/. Fiindcă e un cuvânt greu de pronunţat, complicat, doctorul a rămas cu gura căscată: „Păi tu poţi să vorbeşti?” Doar atât am putut pronunţa, doar acel cuvânt.
Al treilea personaj era un bătrân care n-a prea fost vizitat, pentru că fiul lui era pilot de cursă lungă şi încerca să compenseze lipsa cu bani. Dar n-a funcţionat, era lăsat în voia lui Dumnezeu şi din cauza asta a şi murit. Într-o noapte a început să respire foarte greu, aşa că nevastă-mea s-a dus de mai multe ori să aducă asistentele, dar n-au vrut să vină şi n-au vrut să trezească medicul. A doua zi, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, toată lumea era solidară pentru că „oricum murea”. Şi ce dacă „oricum murea”? Aşa că eu, ca alt bolnav şi, probabil, singurul care a perceput ce se întâmplă acolo, eram şi revoltat, şi nedormit – un complex întreg; fiindcă faptul că a doua zi nu reacţionam în nici un fel nu era un protest voluntar, ci pur şi simplu – ştii când omul vrea să urle, dar nu iese nimic din el, fiindcă este atât de traumatizat – ei, asta era. Deci ăsta a fost cel mai şocant moment.
A mai fost şi un intelectual cu mare statut, profesor, inginer, director general al unei mari uzine, şi era la pământ. Nu era mai rău decât mine, dimpotrivă, putea să vorbească. Şi aici cred că e interesant pentru corp şi sociologie – el a realizat că în urma acestui accident cerebral a căzut aşa de mult încât, chiar dacă se însănătoşeşte, nu mai poate să fie director general şi asta l-a dărâmat complet.
– Ce vârstă avea?
– Ca mine, în jur de 50, poate 52-53. Eu aveam 49. Şi pur şi simplu omul se poate spune că s-a sinucis pentru că n-a vrut în ruptul capului să se ajute, adică ceea ce doreau medicii şi nevastă-sa, care stătea acolo şi făcea totul ca să-l ridice. Pur şi simplu s-a predat. Şi atunci am început să mă gândesc că asta înseamnă ceva… Plus că, în acea perioadă, s-a întâmplat să stau de vorba cu un ţăran. De fapt era muncitor undeva şi avea gospodărie. El avusese tot accident cerebral pe partea dreaptă şi vorbea foarte bine şi chiar îi plăcea să vorbească. Şi era înnebunit, voia să se refacă cât mai repede. „Domn’e, zice, eu am animale, am copii, am nevastă – cam aceasta era ordinea /râde/ –, eu nu pot să stau să fiu un bolnav care să nu facă nimic”. Şi veneau acolo băieţii – avea vreo doi-trei băieţi – şi nevasta şi era ca într-o întreprindere, veneau şi dădeau raportul. Era un mic zbir de familie, dar am observat că a vrut să se refacă. Şi atunci am avut această impresie că eu sunt cam ţăran în această privinţă, fiindcă eu nu am avut strategia de „deconstruire” a colegului universitar.
– De deconstruire în sensul de dărâmare, de renunţare…
– Exact, de renunţare, de dezertare – ceea ce eu nu am avut. Şi să-ţi spun de ce. Încă din primele zile mi-am dat seama că nu m-am tâmpit, în sensul foarte simplu al cuvântului. Am avut un radio la care ascultam Europa Liberă şi înţelegeam foarte bine tot ce auzeam, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, başca şi textele lui Pleşu – el scria pentru Dilema şi înainte, că eram în ’95, se difuzau şi la Europa Liberă. M-am speriat însă când am luat Dilema şi acelaşi text nu-l puteam nici citi, darămite să-l înţeleg. Deci la asta mă refer când spun că ulterior şi treptat am realizat câte lucruri am pierdut din cauza accidentului. Că am pierdut mersul era foarte vizibil; că nu puteam să fac nimic cu mâna dreaptă, OK… nu-i OK, dar aşa era. Însă faptul că nu puteam să citesc? Şi-atunci mi-am dat seama că trebuia s-o iau de la zero: până înţeleg cuvintele, pe urmă cum înţeleg mai multe cuvinte şi cum ajung să înţeleg fraza, iar asta a durat săptămâni – nu foarte multe săptămâni, dar săptămâni.
– Deci acesta a fost, pe scurt, procesul de re-învăţare a cititului. Aş vrea să-mi povestiţi şi despre vorbire, pentru că, în timp ce-mi spuneaţi despre ce se întâmpla cu oamenii din jur, aţi zis „am vorbit cu cineva…” Avem şi momentul în care aţi pronunţat „matrapazlâcuri”, dar înţeleg că în rest nu prea puteaţi vorbi.
– Asta a fost o excepţie. O altă excepţie foarte interesantă – şi, tot aşa, de văzut ce înseamnă întipărirea unor sintagme – puteam să pronunţ mult mai repede „societatea socialistă multilateral dezvoltată” decât o frază normală, spre pildă că vreau la closet. Astea erau băgate în cap prin toate mijloacele de comunicare din perioada dinainte de 1989. Iar „societatea socialistă multilateral dezvoltată” era bătătorită încă din 1969.
– Devenise un automatism…
– Da, cu vechime de 20 de ani. Şi mi s-a părut interesant ceva. Am avut doi doctori: un doctor, Ioan Buraga, şi o doctoriţă, Ioana – care atunci era Antoniu şi ulterior s-a căsătorit cu Lucian Mândruţă. La un moment dat, Ioana face un seminar cu studenţii pe tema mea, pentru că aveam câteva probleme care nu erau în ordine, nici cu inima, nici cu dreapta – stânga. Şi i-am spus „E foarte interesant că nu v-aţi pus problema asta, cum mama dracului eu nu pot să vorbesc, dar «societate socialistă multilateral dezvoltată» pot să spun”, „Nu, a zis, pentru că aici e vorba de altă temă decât strict neurologică”. Este şi neurologie, dar este şi antropologie politică, şi antropologia mass-media, şi psihologie.
– Aici cred că se vede foarte bine ceva ce am citit în diverse texte. Bineînţeles, se poate identifica medical, neurologic, ce centri au fost afectaţi şi de ce sunt ei responsabili – în funcţie de ce a fost afectat vezi ce rol are acea parte. Dar e clar că nu este numai asta, din moment ce centrul a fost afectat, deci, din punct de vedere medical, n-ar trebui să poţi pronunţa nimic, însă anumite lucruri le poţi pronunţa, deci culturalul intervine în biologic.
– Absolut. Deci, rând pe rând, am detectat că o mulţime de lucruri nu sunt în regulă; cu cititul m-am dat înapoi la vârsta de 4-5 ani. Ce mai e interesant era că nu prea ştiam să mănânc, adică mâncam foarte urât.
– Nu ştiaţi sau nu puteaţi coordona mişcările?
– Mâncatul aparent este un automatism. Luam farfuria şi nu prea găseam gura /râde/, fiindcă nu puteam cu mâna dreapta, iar stânga nu era obişnuită. Cu umblatul, cu apucatul – la fel. Dar tot timpul făceam exerciţii. Şi atunci am realizat un lucru – să zic aşa, am sistematizat ce se întâmplă cu mine şi am reacţionat foarte raţional: la mine, ce s-a întâmplat este că am căzut, în timp, înapoi în perioada de copil care nu merge, dar copilul acela, la un moment dat, se ridică, apucă, începe să se joace – pentru că eu nu puteam nici măcar să mă joc, fiindcă această mână /ridică mâna dreaptă/, ca şi piciorul, erau aşa de străine, încât, atunci când cădeau din pat, nu ştiam unde este şi nu ştiam că atârnă din pat /râde/. E şi de râs, şi de plâns, dar norocul meu că mai mult râdeam de treaba asta, decât să plâng. Atunci am avut un gând: aş putea să scriu un eseu despre cum învaţă omul. Deci, practic, eu sunt într-o situaţie absolut fantastică, de om de 50 de ani, cât de cât şcolit, care poate să reflecteze, să urmărească procesul de învăţare prin care trece copilul, dar pe care nu-l poate urmări. El învaţă absolut instinctiv, „tras” de părinţi, de societate; nu cunoaşte procesul, nu ştie ce urmează.
– Da, nu conştientizează şi, mai ales, nu are termen de comparaţie.
– Sigur. În plus, faptul că nu stăteam locului însemna că aproape zilnic am avut senzaţia că ceva merge din ce în ce mai bine. Deci aveam motive de optimism. Dacă stagnam probabil că mi-ar fi fost mai greu.
– Îmi puteţi spune cum se produc aceste învăţări, acumulări mici? De exemplu, vorbirea cum a evoluat?
– O să-ţi povestesc ceva ce mie mi se pare senzaţional – ca să vezi că sunt un om normal, adică lăudăros /râde/. Ce înseamnă habitusul medicului: dacă medicul este bonom, face glume, e bine-dispus, râde, are o influenţă extraordinar de pozitivă asupra bolnavului. Dimpotrivă, şeful clinicii, un conferenţiar, era un bosumflat, intra în sală şi striga: „Păi dacă nu faceţi exerciţii, o să rămâneţi handicapaţi!”. Şi eu mă gândeam „Ce-i cu dobitocul ăsta? Dacă are această mutră de insuportabil, măcar să tacă din gură”. De unde, păi el e şef! Ei, şi vine Buraga şi zice: „Ce facem, ce facem? Cum vă simţiţi?”, asta dimineaţa, la vizită. Şi am ridicat mâna şi am început să spun ceva – un fel de iiia aae -, pe care nevastă-mea l-a tradus. Adică ea, ştiind cam cum reacţionez eu într-o anumită situaţie, reuşea şi din fragmente de cuvinte să mă înţeleagă. Şi a explicat că am spus că deşi nu am nici un respect pentru România Mare, revista, ţin minte şi ţin la acel dicton al lui Petru Rareş, „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”. Doctorul Buraga a rămas foarte mirat: de unde acest optimism, aş zice, exagerat? Încă nu ştiam nici măcar să umblu, darămite să fiu mai mult decât am fost înainte de boală. Dar asta era ideea.
– Înţeleg.
– Îţi spun, fiindcă în fiecare zi am avut mici, foarte mici, succese. Un succes poate să fie, de exemplu, când nevastă-mea aducea pişcoturi. Nici de-al dracului nu puteam să spun „pişcot”, ci „piştoc”, dar când am reuşit să spun „pişcot”, am zis „Ah! Uite ce succes!”. Asta este evoluţia. Asta este învăţarea. Şi asta nu percepe copilul, dar eu am perceput, şi am perceput ca succes în învăţare – cu piciorul, cu mersul. Am mai făcut şi lucruri „ilegale”. După ora de culcare – că spitalul este puţin şi armată –, m-am ridicat puţin, cu chiu, cu vai m-am dus până la scară şi am făcut mari incursiuni: am urcat trei-patru trepte şi le-am coborât de unul singur. Tu ştii ce enorm succes este ăsta? Ce simţi? Dom’le, dar mâine o să urc patru, cinci, a doua zi mai mult.
– Astea le făceaţi când nu era soţia dumneavoastră acolo?
– Nu, nu era. E foarte interesant că în general familiile şi în primul rând soţiile sunt absolut esenţiale în situaţiile de boală. Însă este absolut imposibil de a calcula când grija soţiei este o piedică. Ea a realizat ulterior că avea prea mare grijă pentru mine.
– De teamă să nu se întâmple ceva, vă oprea din exerciţii…
– De teamă să nu cad, sigur.
– Povestiţi-mi despre mers şi exerciţiile de recuperare.
– Prima dată, la sala de gimnastică am fost dus, nu m-am dus pe picioarele mele. Dar încet, încet, am început să merg de unul singur cam după două săptămâni. Acolo am avut noroc. Şi asta e o temă interesantă: kinetoterapeutul. Depind foarte multe de el, deşi toată lumea crede că sunt câteva exerciţii care trebuie administrate, iar kinetoterapeutul nu face altceva decât să aibă grijă să nu te dai peste cap, să nu-ţi rupi piciorul sau cotul sau nu ştiu ce. Dar aici este vorba şi de fantezie. Niciun bolnav nu este ca celălalt; plus vârsta, plus statutul social, dacă poţi să-i explici sau nu, pentru că unii sunt aşa de duşi cu sorcova, încât nu ai cum să le explici. Dar asta nu înseamnă că nu poate să înveţe măcar să meargă, ceea ce e mare lucru.
Eu am avut noroc cu kinetoterapeutul Cristi Paraschivescu, care era şi priceput, şi devotat, şi foarte jovial – zâmbea, ceea ce, pentru mine, era foarte important. Şi mi-a spus că poţi să faci orice, oricât, numai să te opreşti când apare oboseala. Sunt kinetoterapeuţi, care, după mine, nu sunt breji, care ostenesc bolnavii; el nu. Deci făceam cât puteam, dar până la urmă făceam mult mai mult pe şest. Bine, s-a întâmplat şi ca noaptea să cobor din pat şi să cad lat acolo.
– De oboseală?
– Nu, fiindcă n-am reuşit să-mi coordonez membrele în aşa fel încât să-mi menţin echilibrul. Nu puteam să mă sprijin pe piciorul drept, deci era o chestie de coordonare foarte complicată ca să mă menţin, să mă pot prinde cu mâna stângă de ceva şi toate mişcările să fie pe partea stângă. Şi, cum salonul era foarte înghesuit, era foarte greu de umblat pe acolo. La un moment dat, nu mai ştiu cum s-a întâmplat, am rămas doi şi pe urmă unul singur – o perioadă scurtă. Şi pe urmă, două etaje mai sus, la recuperare, am fost doi tot timpul. La recuperare deja sunt oameni trecuţi prin marele pericol, iar majoritatea erau mult mai în vârstă decât mine şi nu aveau ambiţii mari. Totuşi, pentru mine problema era că nu mă predam. Şi făceam toate exerciţiile şi voiam să prind în primul rând acele metode care pot să mă ajute să revin cât mai repede.
Şi-ţi dau un exemplu care eu zic că este extraordinar, din care am tras alte concluzii. La recuperare o asistentă mi-a zis: „Primul exerciţiu pentru azi după-masă este să vă dezbrăcaţi şi să va îmbrăcaţi cu pijamaua. Singur”. Nu-ţi spun că o oră a durat. Dar din asta am ajuns la concluzia că recuperarea pe partea dreaptă este să încerci să faci absolut toate acţiunile, operaţiile, mişcările pe care le făceai şi înainte de accident. Adică, până atunci mergeam la uşă şi deschideam cu stânga. Nu, hai să încerc acum să deschid cu dreapta. Până când am nimerit, pentru că e şi o problemă de coordonare. Copilul ce face? Tot timpul m-am gândit la asta, că, de fapt, eu am şansa foarte mare să învăţ o mulţime de lucruri mult mai repede decât copilul, fiindcă ştiu despre ce este vorba.
– Adică ştiaţi ce trebuie învăţat.
– Sigur. Vreau să spun că am progresat foarte mult în spital şi pe urmă acasă, de unul singur.
– Toate astea se întâmplau în octombrie şi noiembrie?
– Nu. În octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie.
– Deci cât aţi stat la recuperare?
– Am stat cam o lună. După prima recuperare, cea din noiembrie, am venit acasă. Şi nu am spus ceva important – între timp mă apucasem să învăţ să scriu cu stânga.
– Încă din spital?
– Nu, după ce am ajuns acasă. Dar ce am făcut? Tocmai pe linia asta a procesului de învăţare a copilului, am cerut să mi se aducă nişte caiete de clasa I. Şi mi-am dat seama cât de greu este să faci un cerc, o liniuţă, un bastonaş cu stânga. Şi, până la urmă, a mers foarte repede. Ca să aflu, mai târziu, că eu am fost o victimă a culturii şi civilizaţiei europene. Am aflat de la mama, că în copilărie eu apucam totul cu mâna stângă, dar când am ajuns la şcoală, imediat m-au forţat să folosesc dreapta. Şi acum asta părea să fie un mare avantaj şi datorită acestui lucru a mers aşa de repede. Deja puteam să scriu când am ajuns acasă.
„Accidentul cerebral a fost foarte bun pentru mine”
– Povestiţi-mi despre revenirea acasă. Ce aţi făcut? Cum aţi continuat recuperarea?
– Eu am acest obicei de a mă aşeza în faţa hârtiei şi a scrie lista sarcinilor. Şi am zis: uite, acum sunt într-o situaţie de început. Totul s-a terminat, toate sarcinile vechi, toate îndatoririle mele faţă de redacţii s-au prescris; eram liber de orice obligaţii – eu sunt bolnav, gata, salut! Dar eu ştiam foarte bine cam ce planuri am. Şi, când am ajuns acasă, m-am uitat în dreapta şi-n stânga – interviurile cu Şcoala Gusti, întreaga arhivă de istorie orală – şi am renunţat la reflecţia asupra procesului învăţării, fiindcă mi-am dat seama că am o treabă mult mai importantă, să valorific ceea ce efectiv ştiu. Fiindcă eram absolut convins că, pentru a scrie un eseu despre învăţare, trebuie să mă apuc de psihologia învăţării şi nu se poate să fac o publicistică ieftină şi lacrimogenă. Deci mi-am dat seama că priorităţile mele sunt legate de continuarea şi punerea în valoare a ceea ce ştiam şi pentru ceea ce eram pregătit încă din anii ’80.
– Înainte de a trece mai departe, aş vrea să vă mai întreb ceva legat de învăţare şi vorbire. Dumneavoastră vorbiţi şi română, şi maghiară şi m-ar interesa să-mi spuneţi mai multe despre relaţia cu aceste limbi – cum aţi reînvăţat să le vorbiţi, dacă au fost diferenţe în acumulare sau reactivare. Şi, desigur, în cazul altor limbi, cum aţi reînceput să le utilizaţi?
– În general se ştie că limba maternă revine cel mai repede şi limbile învăţate pe parcurs revin treptat. Un singur caz ştiu când unui redactor de radio de la emisiunea engleză – care era maghiar, pe urmă a învăţat română şi peste 20 de ani, la facultate, engleză – i s-a întâmplat invers. A rămas cu engleza şi de-abia pe urmă au revenit şi celelalte. Mai ştiu un caz în care o româncă mai în vârstă a fost lovită de maşină şi, când a început să vorbească, a vorbit numai în rusă. Fiindcă românca era, de fapt, o basarabeancă fugită şi care, probabil, aici, s-a distanţat de rusă. Dar nimeni nu ştia că la bază avea limba rusă.
– Într-adevăr, foarte interesant. Şi la dumneavoastră cum a fost?
– La mine a fost uşor, fiindcă eram într-o baie de limbă română şi maghiară. Cu nevastă-mea vorbeam în maghiară – adică ea vorbea, eu ascultam şi dădeam din cap, mai bolboroseam ceva. Iar română era în jur.
– Deci cele două limbi au revenit aproape concomitent.
– Da, insensibilă era diferenţa. Chiar glumeam că eu am revenit la română şi continuam să vorbesc (cel puţin în public şi în scris) tot aşa de prost ca înainte /râde/, deci nu mai bine. Engleza însă a fost foarte grav avariată, fiindcă nu am folosit-o decât foarte târziu după accident.
– Dar simţeaţi diferit felul în care articulaţi cuvintele în maghiară şi în română? Adică era vreo diferenţă de dificultate între cele două limbi? Pentru că exemplele cu „matrapazlâcuri” şi „societatea multilateral dezvoltată” sunt ambele în limba română, deci a doua limbă… Părea româna mai uşor articulabilă decât maghiara sau nu simţeaţi această diferenţă?
– Nici acum nu-mi dau seama, dar cert este că acolo unde sunt cuvinte lungi, şi în maghiară sunt foarte multe cuvinte compuse, pronunţia este mai dificilă. Dar, în realitate, cum nici învăţarea limbii române nu a fost, pentru mine, catastrofal de complicată – fiindcă numai în clasa a IX-a am început să învăţ limba română – nu am realizat că ar fi un efort foarte mare. Atunci a fost efort, şi eram enervat, când era o carte interesantă în limba română, iar eu nu puteam să citesc aşa de repede cum aş fi vrut, pentru că trebuia să deschid dicţionarul… Îţi spun, învăţarea limbilor nu era pentru mine o problemă, vorbirea şi pronunţarea erau, în schimb, o problemă. Plus că trebuia să fac şi nişte exerciţii de gimnastică facială; partea dreaptă nu era strâmbă, ci pur şi simplu nu era aşa sensibilă, era amorţită. Nici acum nu simt aşa de bine pe partea dreaptă, e o diferenţă între stânga şi dreapta.
– Exerciţiile acestea, de articulare a cuvintelor până la un nivel acceptabil de înţelegere, cât au durat?
– Nici asta nu-mi dau seama, dar cred că un an a durat ca să fiu de înţeles. Dar şi aici a fost un lucru de-a „dezbrăcarea-îmbrăcarea”: mi-am dat seama că nu trebuie să merg la logoped, ci să merg la piaţă, să vorbesc şi să cer ceapă. Asta era important. Şi, deşi am fost în concediu medical şi pe urmă un an de pensie, tot timpul căutam societate, să vorbesc. Şi nu mă deranja că oamenii se uitau ciudat – „Ce-i cu handicapatul ăsta? Ce se agită aici?”. Nu mă interesa, fiindcă eu aveam programul meu, ei erau pur şi simplu cobai /râde/. Şi mi-a mers, după câte se pare. Eu nu-mi dădeam seama cum evoluez aşa de bine pe cât îşi dădeau seama prietenii cu care mă întâlneam rar. Ei vedeau foarte bine cât de mult am progresat din 1996 în ’97 şi tot timpul. Chiar şi acum se întâmplă să vină cineva şi să spună „Domn’e, nu ne-am văzut de patru ani, dar vorbeşti mult mai bine”. Păi dacă folosesc gura şi pentru vorbit? /râde/.
Dar nu am spus această chestie drăguţă. În decembrie ’95, deci la trei luni de la boală, când deja începusem cât de cât să scriu, pe o hârtie am scris sarcinile, în ordinea priorităţilor, şi am pus lista într-un loc vizibil. Prima sarcină era doctoratul. Bine, nu ştiu dacă e cazul să spun, dar eu m-am înscris la doctorat – bine că stai în fotoliu /râde/ – în 1971. Deci a trebuit să vină accidentul cerebral ca să-mi pun problema finalizării. Pentru că, până atunci, în timpul regimului comunist, nu avea la ce să-mi folosească – nimeni nu-mi dădea mai multă credibilitatea intelectuală dacă aveam doctorat. În plus, la redacţie nu mi se cerea, salariu mai mare nu-mi dădeau. Ei, dacă eram la universitate poate era altfel, dar nu mă gândisem la asta.
– Aşa este, dar după 1990, când aţi intrat în universitate, era cel puţin recomandabil să aveţi doctorat, nu?
– Da, teoretic ştiam, dar ştii cum este cu distanţa între strategie şi practică. Eu luptam să fac faţă la foarte multe provocări de la o zi la alta, de la o lună la alta, or doctoratul era o treabă mult mai laborioasă, care cerea mai mult timp. Aşa că o tot amânam. Plus că am vrut să schimb tematica tezei şi am şi schimbat-o, atunci era posibil. Acest moment a fost foarte bun pentru mine – accidentul cerebral. Pentru că m-a scos din sarcinile vechi, din posibilităţile de a face altceva şi atunci nu puteam să fac decât asta.
– Boala v-a dat altă perspectivă şi v-a obligat să vă schimbaţi priorităţile…
– Sigur că da. I-am şi spus conducătorului de doctorat – care era exasperat că nu mi-am dat doctoratul şi că m-am şi îmbolnăvit – că nu rugăminţile lui să scriu teza, ci boala m-a pus pe această linie.
Mai era un motiv. N-aş zice chiar de revanşă… dar s-a întâmplat că au venit oameni să mă viziteze, însă eu am avut impresia că unii au venit mai mult să vadă dacă sunt recuperabil, în sensul „dacă vom mai avea de-a face cu ăsta sau nu”. Şi unul care venise cu fi-su, student la medicină, a făcut un gest neinspirat – şi a crezut că eu nu observ – s-a uitat la fiul lui şi a făcut un gest cu mâna în sensul că ăsta e terminat. Dar şi la alţii am observat această trecere a mea în rezervă, ca să spun aşa, chiar şi într-o formă foarte voalată: „La ăsta mai venim, ne mai aducem aminte, dar n-o să fie concurenţă, n-o să fie nimic aici…”
– Mie nu mi se pare neapărat o revanşă, ci a dovedi că se poate. N-a fost mai curând „uite, de fapt pot, nu e cum credeţi voi”?
– Nu, eu am vrut să arăt ceea ce am spus la început cu Petru Rareş, nu numai că revin, dar voi fi şi mai mult. Ei, faptul că în acel moment eu eram aşa de optimist poate fi considerat lipsit de realism, deci boală curată.
– Poate doar pentru cineva care nu vă cunoaşte, adică nu vă cunoaşte istoria şi atitudinile… Pentru că mie mi se pare că dumneavoastră aţi avut constant o atitudine pozitivă şi vedeaţi sau găseaţi lucruri bune într-un complex pe care alţii îl vedeau negativ. Deci dacă puneţi atitudinea legată de boală în perspectiva atitudinilor dumneavoastră în general în diverse momente nu pare că ar fi boală. De exemplu, spuneaţi mai devreme că anii ’80 îi consideraţi cei mai fertili şi sunt convinsă că pentru unii şi acest lucru ar putea fi văzut ca lipsă de realism, deci boală – că nu percepeaţi „realitatea” înconjurătoare „îngrozitoare”…
– Asta a şi spus o colegă ziaristă. A scris o recenzie la Chipurile oraşului[6], unde şi ea a avut o contribuţie, fiindcă m-a dus la un subiect, în anii ’80. Şi a început recenzia cu povestea asta „Eu l-am dus pe Rostás la subiect, dar nici nu mi-a trecut prin cap că din asta o să iasă ceva. Ba chiar credeam că este un nebun simpatic care are această manie de a umbla după bătrâni”.
– Da, înţeleg, dar continuu să cred că cineva ar putea considera atitudinea dumneavoastră ca dovadă a unei boli doar în cazul în care nu v-ar fi cunoscut.
– Ei, acum pot să spun, dacă filozofez pe tema asta, că totdeauna am avut o orientare pozitivă – partea plină a paharului.
– Exact asta spun şi eu, că nu este ceva specific momentului, ci o atitudine faţă de viaţă în general.
– Dar când cineva nu se mişcă, nu vorbeşte, nici măcar nu ştie să citească, trebuie să fii nebun să fii optimist.
„Dacă aş trăi o sută de ani aş reveni perfect”
– La această întâlnire, vreau să vorbim despre perioada de după boală. Aici ar fi mai multe lucruri de discutat: pe de o parte, lucruri care s-ar putea încadra în zona personală, pe de altă parte, lucruri care fac parte din zona profesională şi unele care nu se încadrează în nici una dintre aceste sfere sau pot fi considerate la intersecţia celor două. Pentru zona personală aş vrea să mai vorbim despre relaţia cu medicalul şi grija pentru sănătate şi corp şi despre alte practici private – spălatul, bărbieritul. Aş vrea să vorbim şi despre renunţarea la fumat şi cum s-a produs. Pentru zona profesională sunt mai multe lucruri pe care vreau să le acoperim. Noi am vorbit până acum despre diversele activităţi pe care le desfăşuraţi înainte de boală – revistă, radio, televiziune, predare – şi faptul că, după accident, aţi renunţat la unele dintre ele, pe altele le-aţi menţinut şi amplificat, dar sunt şi multe activităţi noi – deci boala ca oportunitate, ca şansă sau ca stimulent. Deci aş vrea să vorbim despre: universităţi – Bucureşti şi Sapientia –, Ministerul Educaţiei, ARACIS, activitate de cercetare şi editorială, foarte bogată în comparaţie cu perioada de dinainte, coordonare de doctorat. La intersecţia celor două sfere, aş vrea să vorbim despre responsabilitate şi teamă. Deci acestea ar fi temele largi.
– Păi să le luăm pe rând.
– Da. Să începem cu zona personală, cu experienţele legate de noua corporalitate.
– În primul rând, eu, la început, ca orice bolnav de felul acesta, eram spălat, pentru că nu ştiam, cu o singură mână, cum se face. Când am venit acasă, încet, încet trebuia să construiesc un întreg scenariu al comportamentului în baie – cu bărbierit, cu spălat – în care trebuia să joc un rol nou. Şi era foarte greu să modific rolul – ce să fac eu cu mâna dreaptă? Cum intru în cadă? Cum ies de acolo? De ce mă ţin? Practic, trebuia să fac o reinventare a tuturor actelor cotidiene de supravieţuire. Dacă un om este obişnuit cu două mâini, atunci când una este pusă între paranteze, se încetineşte totul. Dar asta nu m-a deranjat, ci mă interesa cum pot să utilizez mâna dreaptă, în sensul de a nu fi nici piedică – asta e grav, pentru că a fost o vreme când era plină de vânătăi, fiindcă dădeam în toate –, adică să o protejez, şi, în acelaşi timp, cum s-o folosesc, pentru că teoretic ştiam că, cu cât o foloseşti mai mult, cu atât revine mai mult.
Omul, toată viaţa, joacă nişte roluri, îşi exprimă personalitatea în diverse locuri. Or, acest rol este puternic afectat de faptul că nu poţi să te mai mişti ca înainte. Deci trebuie să recalculezi, să rearanjezi şi rolurile, să nu te bagi unde nu merge: nici eu n-am mers în restaurante sau la petreceri să dansez /râde/. În plus, totul este pus pe mâna stângă. Adică, pe lângă rolurile sociale, şi modul de a te pune în mişcare trebuie învăţat pe această a doua variantă, în care nu partea dreaptă, ci partea stângă este activă. Dar cea mai interesantă, după mine, este inovarea în cazul ăsta: să găseşti soluţii pentru varianta aceasta. De exemplu, una dintre aceste soluţii a fost: dacă nu merge cu dreapta, atunci înveţi să scrii cu stânga. Dar sunt şi lucruri mult mai mărunte. Unde pui ceasul? La stânga, nu? Dar problema este că nu-l pot pune cu mâna dreaptă, aşa că l-am pus unde se poate – pe mâna dreaptă. Dar aici este un pericol: pentru că pe aceasta n-o pot controla suficient de bine, aş putea să lovesc ceasul şi să-l fac praf. Sau încheiatul nasturilor sau al fermoarului – acolo unde trebuie folosite ambele mâini. Cum să faci ca o mână să aibă numai rol de figurantă şi să faci totul cu cealaltă? Foarte interesant şi…
– Creativ.
– Da, creativ, dar şi o mulţime de surse de bucurie.
– Micile victorii obţinute cu fiecare lucru pe care reuşeşti să-l faci…
– Exact. Uite, o altă victorie a fost recent: după unsprezece ani am reuşit să tai, cu această mână proastă, unghiile de la mâna stângă. Asta este extraordinar. Aici sunt două lucruri: coordonarea a devenit destul de bună şi mâna a căpătat forţă. Prima mare victorie în spital a fost când am reuşit să închei şiretul la pantof. Când am spus unui confrate şi el a încercat şi n-a reuşit, a început să plângă. Atunci mi-am dat seama că la foarte mulţi bărbaţi – şi numai bărbaţi – nereuşitele merg până la plâns. La femei niciodată n-am observat asta – la femeile din spital mă refer, bineînţeles.
– Le puteaţi observa? Înţelesesem că în salon erau numai bărbaţi…
– Da, dar erau câteva locuri unde ne întâlneam, de exemplu sala de gimnastică.
– Şi aţi văzut diferenţe în recuperare?
– Erau mult mai ambiţioase. Aşa cum erau mai ambiţioşi ţăranii. Adică voiau să se refacă şi făceau pe dracu în patru pentru asta. S-ar putea, însă, ca femeile intelectuale să nu fi fost la fel de hotărâte în recuperare… dar nu ştiu.
– Mă gândesc că femeile, în general, au nişte îndatoriri domestice şi de familie care apasă foarte greu: adică au de îngrijit şi susţinut nu numai copiii, dar şi soţul, eventual bătrânii, şi atunci rolurile lor foarte concrete le impun un soi de datorie care depăşeşte propriile temeri sau îndoieli legate de posibilităţile de recuperare. Dar aş vrea să rămânem un pic la această idee de teamă, temeri. Am vorbit deja şi a fost evidentă atitudinea pozitivă pe care aţi avut-o tot timpul – şi în general şi, mai ales, în legătură cu boala şi recuperarea. Îmi spuneaţi că fiecare reuşită constituia un motiv pentru şi mai mult optimism şi că, pe de altă parte, aţi observat temeri, frică, la unii oameni care erau într-o situaţie similară. Aş vrea să vă întreb dacă dumneavoastră v-a fost sau vă este teamă – nu neapărat legat de recuperare, ci, în general, ca urmare a bolii, pentru că îmi amintesc un episod, pe care mi l-aţi povestit mai demult, despre somn.
– Oboseala mă pune întotdeauna în gardă. Când sunt foarte obosit îmi aduc aminte că şi înainte de accident eram foarte obosit. Dacă sunt foarte obosit şi mă culc în această stare şi sunt singur în sens larg, îmi este uneori teamă. Interesant, însă, în acest apartament nu mă simt aşa de singur – chiar dacă se întâmplă să fiu singur – cum mă simt când stau la hotel, la Miercurea Ciuc sau în altă parte.
– De ce?
– Fiindcă acolo nu am cunoştinţe, aici am. Dacă, doamne fereşte, am o problemă, în această scară este cel puţin o persoană care să mă ajute. Dar la cine să fac apel într-un hotel? Deci acesta este singurul context în care îmi este frică. Eu, cum am mai spus, dorm foarte bine şi adorm foarte repede, dar atunci când sunt obosit mă gândesc că s-ar putea să nu mă mai scol. Totuşi, un lucru important, nu mi-e teamă să mor, ci să supravieţuiesc şi să fiu legumă – de asta mi-e frică. Şi aici sunt două variante: nu poţi face nimic, nu comunici, nu te mişti, dar eşti conştient – asta este îngrozitor. Dar s-ar putea să nu fii conştient şi atunci, oarecum, nu suferi tu, dar nenoroceşti pe cei din jur şi asta este îngrozitor, nu se poate imagina cât de greu este. Şi am văzut asemenea cazuri: soţii care erau tot aşa de distruse ca soţii foarte bolnavi – nervos, în primul rând. Aşa că, pentru ele, era o salvare să moară soţul – foarte dur, dar asta este. Aşa că discuţiile despre eutanasie şi ce se poate şi ce nu se poate sunt mult mai complicate după această experienţă. Dacă eşti filozof şi de ocupi de morală, de etică, atunci e foarte simplu.
– Înţeleg şi vom reveni la teamă şi în alte contexte, dar acum aş vrea să ne întoarcem la recuperare şi îmi amintesc că în prima convorbire, vorbind despre recuperare şi schimbările produse în urma bolii, îmi notasem, la sugestia dumneavoastră, să vă întreb despre dans.
– E foarte ciudat: acum mă gândesc de ce am vrut să accentuez această particularitate… Pentru mine dansul nici măcar n-a fost o prioritate, dar în anumite situaţii mi se părea nefiresc să nu dansez. Nu eram mare dansator în sens de virtuozitate, ci, poate, am fost mai bun dansator şi mi-a plăcut să dansez mai mult decât altora pentru că am fost în echipele de dansuri populare în şcoala elementară şi în liceu. Şi fiindcă ansamblul de cântece şi dansuri din Târgu Mureş avea o imagine extraordinar de puternică în regiune, am visat să fiu dansator, dar era un lucru aşa de sus pentru mine, încât nici prin cap nu mi-a trecut să aspir la aşa ceva. Pe de altă parte, infinit mai mult m-au interesat istoria şi politica, aşa că în direcţia asta m-am orientat.
– Înţeleg că aţi simţit ca pe o pierdere faptul că nu mai puteaţi dansa – adică era ceva ce puteaţi face şi vi se părea ciudat să nu mai puteţi.
– Exact. Şi am zis: dacă, până la urmă, am câştigat încredere în mers şi în echilibru – pentru că asta e o problemă foarte importantă la recuperare: să ai siguranţă în mers – şi, în acelaşi timp, pot să am şi ritm, atunci, din când în când, la nişte melodii mai lente, am şi dansat cu nevastă-mea. Nu foarte des, pentru că nu voiam să ne călcăm pe picioare. Dar, în orice caz, mă mişcam normal şi dacă cineva nu ştia despre ce e vorba, probabil că se putea gândi că e un mototol care, în loc de altceva, se face că dansează. Pentru mine, senzaţia de dans era foarte importantă.
Şi vreau să spun că oamenii care mă văd rar tot timpul se miră că revin din ce în ce mai mult. De exemplu, dacă la început n-am avut sincronizare în mişcările celor două mâini, acum sunt foarte aproape. Coordonare înseamnă să pui mâna acolo unde trebuie: dacă vreau să ajung la nas, să o pot face – iar eu nu ştiam. Nici copilul nu ştie, la început mama şterge nasul copilului. Bine, la mine nu era cazul, dar trebuia să conştientizez şi să mă concentrez asupra fiecărei mişcări
– Într-o oarecare măsură acest lucru e valabil şi pentru adulţi, de aceea se fac testele pentru persoane care au băut, de exemplu, şi care sunt puse să-şi atingă nasul cu mâna, ţinând ochii închişi.
– A, da. La început mergeam destul de des la controale neurologice care constau în a nimeri urechea, nasul şi constatau că revin destul de repede. Dar pe mine treaba asta m-a fascinat, în sensul că atunci când eram acasă problema nu era cu mâna, ci cu piciorul – pentru că, după mine, două funcţii dacă sunt alterate atunci ai terminat cu viaţa: văzutul şi umblatul. Ei, şi aici care e problema? Un picior paralizat, dacă nu este dezvoltat, dacă nu este supus unor exerciţii de reabilitare, va fi un picior pe care e mare lucru să poţi sta, dar majoritatea trag după ei piciorul. Din cauza asta şi tălpile pantofilor bolnavilor sunt tocite în faţă. Problema este că nu au învăţat un lucru foarte simplu: să ridice din genunchi şi, mai ales, să ridice vârful. Acest exerciţiu de a ridica vârful m-a costat cel mai mult în timp. Alt exerciţiu pe care l-am făcut cât eram în recuperare acasă a fost să aranjez nişte cutii în şir şi să fac marş dintr-un colţ al apartamentului în celălalt, ridicând piciorul peste cutii. În plus, norocul meu a fost scara: la etajul patru, într-un bloc fără lift, n-ai cum să ieşi şi să vii dacă nu foloseşti scările, iar acest exerciţiu era absolut formidabil. La început era o problemă pentru că, dacă nu ştii să mergi ca lumea, te ţii. Dar cu ce? Cu mână asta /ridică mâna dreaptă/ nu puteam să mă ţin de balustradă. Şi, cred că ţi-am mai spus, eu nu am vrut să aud de cârjă sau de baston. Voiam să învăţ să merg independent, chiar dacă unii făceau din treaba asta un titlu de glorie, „Dom’le, am luat baston cu cap de fildeş”… Eu am zis că mă lipsesc de acest blazon /râde/ şi vreau să merg ca un plebeian, pe picioarele mele. Bine, în privinţa asta Irina a suferit foarte mult, pentru că voiam să merg, dar nu voiam să mă ţin de nimic, însă mergeam cu ea şi niciodată nu era bine.
– În ce sens nu era niciodată bine?
– Un om care vrea să zboare şi nu poate se enervează, cam asta era… Şi atunci îi făceam reproşuri că nu merge ea bine.
– Ea cum răspundea la reproşuri?
– Cu mare, mare înţelegere. Nu ne certam, adică nu aveam cu cine să mă cert. Ea nu intra în discuţii contradictorii, suferea singură, nu în faţa mea. Bine, ea a fost totuşi minimalistă, ca toată lumea, de altfel: spera să ajung să vorbesc cât de cât, să merg cât de cât… La început se spunea că dacă supravieţuiesc, atunci va fi mare lucru, apoi dacă voi reuşi să urc într-un cărucior, va fi mare lucru. Deci eram într-un hal fără de hal. Nu mi-au spus-o direct – soţiei mele, însă, da –, totuşi, din mimica unor persoane îmi dădeam seama de asta. Dar, fiindcă eram absolut conştient de cum sunt eu, mi-am zis dom’le, voi gândiţi ce vreţi, eu ştiu că mă voi reface.
– Deci minimalist în acest sens, de speranţe foarte reduse de recuperare din partea tuturor.
– Sigur, dar toţi m-au sprijinit, nu mi-au îngrădit mişcările, însă, ştiinţific vorbind, raportat la cazuri similare, previziunea pentru mine era între cărucior şi lucrul acasă, pensie de boală, fără discuţie, de grad cel mai înalt de handicap. Sigur, pe mine cel mai mult mă deranja faptul că nu ştiam să mă exprim ca lumea. Deci vorbirea era problema şi din cauza asta făceam pe dracu în patru să ajung în situaţii de discuţie cu vânzătoare, taxatoare şi aşa mai departe.
– Din ce mi-aţi povestit până acum, unele activităţi s-au menţinut după boală, altele s-au schimbat. Există şi activităţi la care aţi renunţat?
– A trebuit să renunţ la reparaţii în casă. Orice aş face, cu o singură mână nu poţi să repari ceva, nu poţi să schimbi un bec… Sunt o mulţime de astfel de fleacuri. Totuşi, faţă de acum zece ani, mult mai multe lucruri pot face. Filozofia mea a recuperării este că dacă încerci ceea ce ai făcut înainte, atunci te recuperezi mult mai bine – adică pui şi capul, şi mâna la contribuţie. Pe de altă parte, dacă pui numai pe mâna stângă totul, atunci nu te poţi recupera. De aceea, deşi pot să deschid şi cu mâna stângă uşa, mă forţez să folosesc dreapta. Mai am un exemplu. La început n-am avut curajul să pun cuţitul în mâna dreaptă fiindcă aveam o coordonare foarte primitivă şi mi-era frică, mai ales în societate, să nu dau afară din farfurie bucata de tăiat. Acum pot folosi cuţitul, dar oarecum ciudat, pentru că n-am cum să-l mânuiesc aşa cum fac oamenii „normali”, fiindcă mâna dreaptă n-are flexibilitatea dinainte, dar este infinit mai flexibilă decât acum zece ani. Cred că dacă aş trăi o sută de ani aş reveni perfect, dar la ce bun /râde/?
– Îmi spuneaţi la un moment dat despre nişte vizite ale unor persoane, poate nu foarte apropiate, dar cu siguranţă cunoscute, eventual din zona profesională, care au venit să vă vadă, să stea de vorbă cu dumneavoastră, dar care nu păreau să fi venit pentru a face planuri comune.
– Că unii nu au dat semne de optimism în ceea ce mă priveşte era explicabil la început. Că alţii nici mai târziu nu m-au încurajat, este adevarat. Dar trebuie să recunosc că orice om care a fost în această situaţie este foarte atent la cine îl vizitează şi cine nu. Pe mine m-a mângâiat faptul că au venit aproape toţi colegii din facultate, prieteni antropologi din Miercurea Ciuc, foarte mulţi studenţi. Şi au venit şi colegi şi prieteni din zona sociologiei, drepturilor omului, minorităţi: Marc Capelle, Wim Smet, Vintilă Mihăilescu, Gheorghe Nicolae, Doina Dragomirescu. Toţi m-au încurajat. Toţi credeau în revenirea mea. Cu ei puteam discuta teme comune în principiu, dar pe mine între timp a început să mă preocupe revenirea mai concentrată la vechile preocupări de istorie orală, istoria sociologiei, istorie socială în care oricum nu puteam avea partener în Bucureştii anilor ’90.
– Care erau reacţiile lor? Cum percepeaţi felul în care se relaţionau cu boala dumneavoastră?
– Fiecare cu personalitatea lui. Unii au fost foarte pragmatici şi au vrut să mă ajute şi găseau mici lucruri, de exemplu o fostă colegă venea destul de des să facem gimnastică facială, fiindcă faţa îmi era destul de imobilă şi asta afecta foarte mult şi vorbirea. Şi mă vizita şi făceam aceste mişcări. Irina spunea că facem nişte exerciţii de concurs de grimase sau de strâmbături /râde/. La început, dimineaţa, trebuia să fac această gimnastică pentru a putea da drumul la vorbit. Era foarte interesant, aproape că faţa, tot ce învăţa ziua, noaptea uita. Până s-a întipărit în creier a trecut mult timp, aş zice ani. Faptul că n-am mai avut nevoie de exerciţii înseamnă că am revenit; acum nu am nici o problemă cu vorbitul dimineaţa. Dar nu-mi făceam griji că nu aveam planuri comune, pentru că îmi dădeam seama că ce făceam eu era un sport singular.
– Mi-aţi spus pe scurt, mai devreme, că după boală aveţi cu totul altă relaţie cu zona medicală. Aş vrea să-mi spuneţi cum s-a schimbat grija pentru propria sănătate şi pentru monitorizarea corpului.
– Mi-am dat seama, pur şi simplu, că am nevoie de cârjă – nu la propriu, ci la figurat. Adică m-au ajutat foarte mult medicii, deci m-am apropiat de medici, în primul rând de cei doi neurologi, Buraga şi Mândruţă. M-au mai ajutat foarte mult doamna doctor Adriana Nica de la recuperare şi kinetoterapeutul deja amintit, Cristian Paraschivescu. Dar, pe urmă, când am terminat cu controalele neurologice şi mi s-a spus că evoluasem atât de mult încât nu mai era nevoie de ele, mi s-a spus şi că am nevoie de control cardiologic. Buraga mi-a spus „Trebuie să luaţi un medic cardiolog”, iar eu i-am răspuns „Domnu’ doctor, eu aş vrea să am un medic ca dumneata”, „Cum adică?”, „Să aibă simţul umorului”. S-a înroşit şi a dispărut. S-a dus un etaj mai sus şi a venit cu doctorul Dan Iosifescu, cu care m-am întâlnit şi alaltăieri.
Sigur, lucrurile sunt mai complicate, dar cam asta ar fi în mare. Au fost încercări în diverse locuri – la Târgu Mureş, de exemplu, am încercat când ne-am dus în concediu şi condiţiile au fost mult mai bune decât aici, dar kinetoterapeutul nu s-a ridicat la nivelul lui Paraschivescu. Am fost şi la Budapesta, cu şi mai bune condiţii şi infinit mai puţină preocupare decât aici. Probabil că acolo eu eram prea evoluat şi ei aveau grijă de cei care de-abia se mişcau. Dar ei erau foarte bine înzestraţi, cu multe lucruri costisitoare. De exemplu, ne-au băgat într-o dubă şi ne-au dus la o fermă de cai. Doi băieţi zdraveni ne-au pus pe cai şi trebuia să călărim şi să facem nişte exerciţii pe cal: să ne alungim pe cal şi să ridicăm mâinile. În literatura de specialitate exerciţiile astea sunt absolut recomandabile, întrucât călăria pune în mişcare nişte muşchi pe care nimic altceva nu-i pune.
Revenind, Iosifescu nu numai că are umor, dar cunoaşte şi meserie – de două ori m-a salvat de la infarct, în sensul că nici măcar preinfarct n-am avut. Problema la mine e alta şi asta mi se pare interesant pentru toată evoluţia bolii şi a mea: sunt anumite schimbări negative care sunt dureroase, însă pe mine niciodată nu m-a durut nimic. Eu, de la accidentul cerebral până acum, n-am suferit de durere. M-a durut capul pentru cu totul altceva, m-a durut măseaua, normal, dar n-a fost nici o durere legată de inimă, de pildă. E foarte interesant că există nişte catastrofe care nu sunt anunţate de durere. Ulterior îmi dau seama că oboseala de o anumită factură poate să fie anunţul unei catastrofe, dar durere n-am avut.
– Dar acum există preocuparea activă pentru sănătate, spre deosebire de perioada de dinainte de accident. Şi mi s-a părut interesant ceea ce îmi spuneaţi legat de renunţarea la fumat, care n-a fost pentru că nu vă făcea bine, ci pur şi simplu nu aţi mai simţit nevoia.
– Da, asta este interesant, pentru că ţine tot de problema învăţării. Omul învaţă să fumeze, învaţă să bea cafea, să mănânce, pe urmă învaţă să renunţe la unele lucruri. La câteva zile după accident, i-am spus lui Buraga, prin Irina, că sunt foarte mândru că nu mai fumez. Doctorul Buraga mi-a răspuns că n-am nici un merit, pentru că accidentul a şters centrul fumatului, care este mult mai complex decât fumatul în sine, fiindcă e vorba de a lua bricheta, a lua ţigara, a o aprinde, tragi fum, arunci scrumul – deci un ritual întreg, pe care îl poţi desface în multe secvenţe. La mine toate fuseseră şterse. Ritualul cafelei, însă, n-a fost şters – şi poate nu e bine să spun, că poate mai citeşte vreun bolnav şi se ia după mine /râde/. Când am început să merg pe picioarele mele şi când aveam posibilitatea de a scăpa de sub privirea medicilor şi a asistentelor, m-am dus la cafeneaua din spital şi am băut cafea, pe lângă cea fără cofeină pe care o primeam. Au fost nişte discuţii, dar mi-au spus medicii că nu are efecte negative dacă nu beau în cantităţi industriale. Asta e valabil şi la alcool; nu mi s-a interzis, dar oricum beau foarte puţin tocmai pentru că o perioadă nu am avut voie deloc, iar acum şi o cantitate mică mă indispune.
„Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”
– Aş vrea să vorbim despre revenirea la viaţa profesională – despre schimbarea tipurilor de activităţi sau a zonelor de interes, neînsemnând reducerea activităţilor, ci reorientarea spre altceva. În ce fel s-a schimbat, s-a reorganizat viaţa dumneavoastră socială şi profesională „după boală”? Dacă se poate face o astfel de distincţie clară…
– Eu, fiindcă mă interesează cum funcţionează memoria şi cum povestesc oamenii, n-aş vrea să arunc asupra acelor ani percepţia mea de acum, dar îmi dau seama că este imposibil să povestesc exact cum a fost. Ceea ce este normal. Totuşi încerc şi, până la urmă, rezultatele demonstrează că nu exagerez. În sensul că eram foarte activ şi făceam tot ce se putea face pentru a mă ridica, a mă mişca – adică a mă recupera. Câteva lucruri au fost, foarte repede, clare. Nu recuperarea instituţională este importantă, ci recuperarea globală, socială. Cum am mai spus, dacă vrei să vorbeşti, nu te duci la logoped, ci te duci la piaţă şi stai de vorbă cu oamenii; până când înţelege omul ce vrei să spui mai trece timp, dar nu trebuie să te dezarmezi. De exemplu, pe vremea respectivă aveam barbă, pentru că nu ştiam să mă bărbieresc. Eu aveam cincizeci de ani şi nişte vânzători mi-au spus „moşule”. Aoleu, a trebuit să treacă minute până mi-am revenit – dom’le, dar chiar aşa? Că handicapat sunt, dar şi moş?! /râde/. Mi-am ras repede barba şi, ca urmare, am învăţat să mă bărbieresc singur. Aveam o barbă foarte popească. În general căutam tot felul de situaţii noi în care să fiu pus să vorbesc, pentru că mi-am dat seama că nu pot să rămân pensionar şi vreau înapoi printre studenţi. Dar, pentru asta, cât de cât trebuie să ştii să vorbeşti. Era un lucru extraordinar de greu să scap – administrativ, medical, vorbind – de statutul de pensionar; trebuia să umblu la nesfârşit la fel de fel de medici, comisii şi comitete. Şi am scăpat. M-am dus înapoi la şcoală.
– În 1997, la doi ani de la accident.
– Da. Ei, şi atunci am avut o sclipire: bun, intru în sală şi ce spun? Încep cursul direct? Nu. Am zis: „Dragii mei, aveţi de-a face cu un profesor handicapat. Eu nu ştiu să vorbesc”. Dacă n-aş fi spus, tot timpul aş fi greşit în exprimare, infinit mai mult decât aşa. Şi aşa, după jumătate de oră deja eram extenuat. Dar am reuşit. E foarte interesant acest lucru – să spui de la început că asta e situaţia, fiindcă nu eram în stare să ascund şi atunci mai bine spuneam. Dar e destul de greu să accepţi acest statut şi să şi vorbeşti deschis despre el. Eu nu am făcut exces de sportivitate sau de machoism, dar mă consideram un om în toată firea. Să recunoşti în public că eşti handicapat e ceva. Dar trebuia să fac treaba asta – să zicem că s-ar putea să fie un rol.
– Da, la asta m-am gândit şi eu şi mi se pare că aţi ales un cuvânt foarte dur ca să vă descrieţi starea, unul care e, în general, însoţit de o stigmă; puteaţi să alegeţi termenul medical, accident cerebral…
– Dar eu efectiv am vrut să fiu dur – şi cu mine, şi cu ei.
– Eu îmi amintesc din facultate, de când eram studentă, că spuneaţi că nu vreţi să vă enervaţi, că încercaţi să luaţi lucrurile cu lejeritate, să vă amuzaţi. Spuneaţi acestea la curs, că nu vreţi să vă supăraţi, că preferaţi să trataţi totul cu umor.
– Preferam. În primul rând, eu – şi este valabil şi acum – nu pot să mă supăr pe studenţi. Dar când oameni apropiaţi de vârsta mea, din neştiinţă sau din rea voinţă, făceau lucruri nejustificate, mă enervam. Bine, anii de exerciţiu social îţi dau capacitatea de a trece şi peste asta. Şi, dintr-o autoapărare sau o rearanjare a priorităţilor, îmi spun dom’le, aş avea toate motivele să-i dau o palmă sau cu ceva în cap, dar asta cere efort, are nişte consecinţe şi atunci mai bine scriu un articol sau scot o carte. Şi nu ştiu dacă nu cumva ăsta este motivul pentru care am publicat atât de mult.
– Ca să nu daţi unora în cap?
– Da /râde/. Sau poate am dat cu asta…
– Alte interacţiuni profesionale, în afară de cele de la cursuri, cum au fost?
– Am intrat în viaţa academică (nu cu studenţii) mai târziu şi cu mai multă frică. Dar foarte multe nu-mi amintesc… Ştiu că mă feream la început. Şi mă mai feream de telefon, pentru că, dacă nu văd omul, sunt mult mai nesigur de reacţia acestuia; eu eram foarte atent la ce se întâmplă în jurul meu. Şi cu lumea academică m-am descurcat tot în acest fel. Am zis dom’le, eu vorbesc mai greu, dacă mă ascultaţi, bine, dacă nu, nu. În orice caz, să fie clar, nu vă reţin atenţia foarte mult. Şi asta bucura pe toată lumea /râde/.
– Întoarcerea la munca de cercetare cum s-a produs? Au fost schimbări?
– Un redactor de ştiinţe sociale la o revistă este, cel mai adesea, generalist, se ocupă de foarte multe lucruri, se informează în foarte multe locuri. Acelaşi lucru am continuat să fac şi la facultate, până în 1995, pentru că de asta era nevoie. În fiecare an introduceam cursuri noi, fiindcă facultatea creştea constant. Facultatea şi-a început activitatea didactică în 1990-91, deci în fiecare an trebuia să apară cursuri noi în planul de învăţământ. Şi am intrat – şi ca documentare, şi ca interes – în patru sau cinci domenii foarte largi, încât din fiecare s-ar putea face o facultate. Era dramatic, dar după boală mi-am dat seama că nu mai merge. Şi am început să mă gândesc ce resurse am eu, de fapt, la dispoziţie. Şi atunci m-am întors la Gusti – de fapt m-am întors la istoria orală şi la istoria socială; o reîntoarcere la Gusti altfel decât au făcut alţii. Din punctul de vedere al bolii era vorba că trebuia să mă concentrez asupra unei zone, pentru că nu mai puteam să alerg în toate direcţiile. Până în ’95, că era vorba despre drepturile omului, sau despre antropologie, sau despre sociologie, toate mă interesau şi dacă eram invitat mă duceam.
– Înţeleg că în perioada 1995-1997 aţi stat acasă pentru recuperare. Tot în această perioadă aţi început să lucraţi la doctorat?
– În perioada asta am început să înjghebez structura, să citesc, să mă documentez. Pentru mine nu era mare lucru să scriu lucrarea din propria arhivă de istorie orală şi alte materialele adunate; aveam foarte multe documente şi lucrări despre Şcoala Gusti. Dar eu voiam să fie conectată la ce se scria şi în alte părţi, să fie cât de cât „europeană” şi am avut mare noroc cu internetul şi cu email-ul. Şi cred că asta e foarte important: fiind un om foarte sociabil, am zis că asta va fi salvarea mea – dacă nu pot să umblu, nu pot să scriu scrisori, atunci prin email pot face foarte multe lucruri. Şi, cu un prieten, care a descoperit că am email, am început să ne scriem Bucureşti–Riad, Arabia Saudită.
– În ce an se întâmpla asta?
– 1995-96. Şi, ca urmare, eu nu am fost deloc izolat în perioada asta. Pentru mine asta ar fi fost o nenorocire – să fiu izolat.
– Deci cu ajutorul email-ului aţi strâns materiale pentru teză.
– Da, pe mine mă interesa să comunic. Şi, prin această comunicare, am strâns şi bibliografie nouă – din America, din Anglia, din Ungaria, din Germania, de la prieteni, foşti asistenţi care plecaseră. Practic am reuşit să dau o imagine de istorie socială a Şcolii gustiene prin această mare discuţie prin email cu prietenii şi cunoştinţele.
Pe urmă a fost organizarea şi susţinerea doctoratului. Ulterior mi-am dat seama cât de mult m-a antrenat organizarea susţinerii. Conducătorul meu de doctorat, Ernő Gáll, a fost foarte drăguţ cu mine, eram în relaţii foarte bune din studenţie, deci era o prietenie de peste 30 de ani atunci. Dar era absolut departe să priceapă administrarea doctoratului. Faptul că am făcut lucrarea e una, dar pentru mine vorbitul şi, mai ales, vorbitul într-un spaţiu cu un public străin era o problemă foarte mare. Să dau un telefon la o secretară dintr-un alt oraş sau altcuiva pe care nu cunoşteam era un chin. Cu acest chin şi faptul că am reuşit să adun toţi factorii care să asigure desfăşurarea susţinerii mi-a dat o mare mulţumire, mi s-a părut o performanţă. Mi-am dat seama că în toată treaba asta a fost şi o înţelegere umană a celor de la universitatea Babeş-Bolyai. În plus, au fost şi prieteni, iar comisia era foarte elevată: Smaranda Vultur, Vintilă Mihăilescu şi Traian Rotaru, plus conducătorul Ernő Gáll, aşa că sunt mândru de această comisie.
– Când aţi susţinut doctoratul?
– În 1999. A mers foarte greu şi din alt motiv. Eu nu am scris niciodată uşor. Ţi-am spus că eu am învăţat să scriu foarte repede cu stânga tocmai pentru că am fost stângaci, dar cultura europeană a vremii respective nu concepea să scrii cu mâna stângă. Şi asta însemna o violare a reflexelor şi din cauza asta am avut o formă uşoară de dislexie din copilărie. Eram în stare să scriu cuvinte sărind o literă, două sau neterminându-le. Acum, după boală, este şi mai pronunţată această dislexie, acum se poate să sar şi cuvinte. De exemplu, scriu un mesaj la calculator şi omit unele cuvinte de legătură, deci trebuie să citesc de două-trei ori o scrisoare sau, şi mai bine, să citesc după o jumătate de oră, pentru că altfel nu observ.
– Într-o oarecare măsură, acest lucru este valabil pentru toată lumea – e mai greu să observi omisiunile sau greşelile din propriul text pentru că ai în minte varianta corectă.
– Ei… Nu e chiar aşa. Uite, în anii ’80 mie mi s-a interzis să fiu „cap limpede” fiindcă puteam să nu observ o greşeală politică imensă, de exemplu dacă un nume „sacru” apărea pe două rânduri – „Nicolae Ceauşescu” nu putea să fie despărţit. Şi o mulţime de alte lucruri asemănătoare, pe care eu nu le-aş fi observat. Şi atunci ce era să facă? Ori mă dădeau afară, ori îmi interziceau să fiu „cap limpede”. Cum de dat afară nu era cazul, mi-au interzis să fac serviciul de corectură finală.
– Deci aşa aţi scăpat de această corvoadă.
– Da. Dar nu din dizidenţă am făcut asta /râde/, ci, pur şi simplu, eram incapabil de a urmări amănuntele cerute. Ei, după accident, acest lucru a devenit mai accentuat şi, în plus, nu am reuşit să dezvolt rapiditatea cititului. La început nu ştiam să citesc, dar, cum ţi-am povestit, am reînvăţat. Era vorba de exerciţiu şi asta continuă şi acum. Trebuie să fiu foarte atent când citesc şi, din cauza asta, citesc mai puţin, dar foarte intens, tocmai pentru că sunt mult mai atent decât în mod normal.
– Şi în continuare care au fost activităţile? Când aţi început să predaţi la Universitatea Sapientia?
– La Sapientia am fost chemat la patru ani de la reintrarea în învăţământ. Deci am susţinut doctoratul, am devenit conferenţiar şi datorită acestui fapt puteau să mă invite, fiindcă nu se poate aproba un program universitar pentru funcţionare provizorie decât dacă este un număr de oameni cu grad ridicat de universitari. Invitaţia a fost formulată de prietenii mei din Miercurea Ciuc şi ăsta era motivul pentru care am acceptat. Era o nebuloasă această universitate, dar dacă tot am ajuns acolo, atunci sigur că am făcut pe dracu-n patru ca să construim catedra. Pe lângă sociologie, am mai luat şi comunicare – nu jurnalism, ci comunicare, adică relaţii publice şi publicitate, dar cu multe materii de jurnalism.
– Deci catedra era de ştiinţe sociale şi acoperea două profiluri: sociologie şi comunicare. Dumneavoastră ce activităţi aţi avut acolo?
– La început am fost şef de catedră, membru al Senatului şi, pe urmă, după anumite schimbări, am devenit decan. Când am ajuns la punctul în care sociologia trebuia acreditată – pentru acreditare se cere un decan cu normă de bază acolo, ceea ce ştiam foarte bine şi îl pregătisem pe subalternul meu –, m-am retras din funcţia de decan, pentru că eu eram profesor titular la Universitatea din Bucureşti. Puteam să renunţ la postul din Bucureşti, dar eu consider că nimic nu trebuie părăsit şi, ca atare, cu demisia din funcţia de decan la Miercurea Ciuc, nu am părăsit Sapientia: în continuare predau acolo Istoria sociologiei româneşti şi două discipline de comunicare. Şi era foarte interesant pentru că, atunci când am început să predau Istoria sociologiei, în facultatea de la Bucureşti nu exista această disciplină. Nu ştiu când şi de ce a fost scoasă din curricula universitară, dar ştiu că numai după vreo doi ani de când începusem să predau eu la Sapientia a reapărut şi a scris şi doamna Larionescu volumul acela gros de istoria sociologiei româneşti. Nu ştiu nici cine a putut să scoată acest curs. Bine, eu înţeleg despre ce e vorba. Istoria sociologiei româneşti în anii ’60-’70 fusese foarte puternic axată pe Şcoala Gusti, iar după „revoluţie”, o mulţime de oameni au început să o diminueze în favoarea altor figuri controversate şi politic, şi ştiinţific.
– La Miercurea Ciuc au fost diferite interacţiunile de la cursuri faţă de ce se întâmpla în Bucureşti?
– Eu, timp de zece ani, am predat numai în română. Dar să trec la predat în limba maghiară era foarte ciudat, fiindcă eu scriam şi scriu curent şi în maghiară, dar studenţilor nu le vorbeam în maghiară pentru că n-aveam cui. Dar acum aveam în faţă douăzeci de studenţi localnici, iar eu, venit din Bucureşti, degeaba vorbeam în maghiară, le eram foarte îndepărtat, ca să nu zic străin.
– În ce sens?
– Studenţimea din Bucureşti este foarte eterogenă, acolo nu este deloc eterogenă, sunt oameni din două-trei judeţe, foarte puţini sunt din altă parte şi 90 la sută sunt de provenienţă rurală. Cultural trebuia să învăţ altceva, să predau altfel, nu lingvistic. Trebuia să fiu acceptat de ei ca să nu le fie frică de mine. Deci nu e suficient să înveţi să vorbeşti, ci, în anumite situaţii, şi schimbarea de cod cultural dă sarcini în plus şi am luat asta ca o provocare, una care să mă întărească. Şi am zis că, dacă eu am avut acest succes de a reintra în Universitatea din Bucureşti, miza este acum să rămân bilingv, bicultural sută la sută. Deci am acceptat această provocare. De fapt, în toată perioada asta de după boală aproape vânam provocările.
– Deci se pot explica activităţile diverse pe care le-aţi desfăşurat şi pe care le aveţi şi acum ca nişte provocări pe care le acceptaţi pentru a vedea dacă le puteţi face faţă şi cum?
– Nu. După un timp nu mai făceam sportul de a mă pune la încercare, ci dacă am intrat la minister, la ARACIS[7] era din motive profesionale. Adică eram foarte curios cum funcţionează şi, în plus, era, într-o anumită măsură, şi misionarismul care mă caracterizează într-o oarecare măsură. Dar mult mai mult mă interesează – şi nu ai pomenit-o – zona şcolii doctorale.
– Nu am ajuns încă acolo, am luat-o cronologic. Şi vreau să-mi povestiţi despre minister, pentru că de acolo v-aţi dat demisia, pe când celelalte activităţi sunt în desfăşurare.
– Eram consilier pentru învăţământul superior la secretarul de stat pentru minorităţi. Zona învăţământului în limbile minorităţilor naţionale este cea elementară şi, cel mult, şcoala generală şi liceu. Dar, în ultima vreme, au proliferat la diverse universităţi, dar în primul rând la Babeş-Bolyai, secţiile în limba maghiară. Pe urmă Sapientia, Partium, ca universităţi oficial particulare, dar banii vin din Ungaria, de la guvernul maghiar – bineînţeles în înţelegere cu guvernul din România. Deci, ca atare, au trecut prin CNEAA[8] şi pe urmă prin ARACIS – adică au aplicat, au venit cu propuneri pentru nişte programe şi au fost acceptate. Şi aici apar o mulţime de cazuri: că unul vrea să înveţe undeva şi nu i se permite, altul cerea lămuriri despre stadiul de acreditare a unei facultăţi, etc.
Eu, în toată perioada asta, am schimbat vreo patru miniştri: Miclea, Hărdău, Adomniţei şi Anton Anton. La început am crezut că un partid anume şi un ministru anume poate să înrâurească puternic munca aparatului ministerului. Nici vorbă. De altfel, tot timpul au fost discuţii despre noua lege a învăţământului şi, cum elaborarea unei legi trebuie să fie democratică, venea toată lumea cu fel de fel de propuneri. Am văzut cum profesionalismul unora era contracarat de demagogia altora. Pe lângă şedinţele privind legea învăţământului, trebuia sa lămuresc diverse doleanţe ale unor licenţiaţi, doctoranzi şi cadre didactice universitare. Oricum, secretara de stat pentru minorităţi, pentru că era profesoară de liceu, se ocupa de zona preuniversitară şi când apărea ceva legat de universităţi îmi plasa mie. Ca sociolog interesat în cercetări de comunicare şi de cultură organizaţională aveam ce învăţa acolo.
– Şi intrarea în ARACIS a fost din acelaşi motiv?
– Până la urmă, interesul meu pentru ARACIS era noutatea evaluării organizaţionale. Şi încă un secret: eu m-am socializat foarte puternic cu viaţa de redactor, de ziarist, de reporter care face teren. Evaluările instituţionale implicau nu numai studierea dosarelor, ci şi vizitarea universităţilor.
– Despre acest lucru vreau să-mi povestiţi: cum aceste activităţi în diverse instituţii solicită corpul şi vă organizează viaţa, pentru că eu ştiu că vă mişcaţi tot timpul, că nu staţi niciodată mai mult de o săptămână într-o localitate. Cum vă administraţi aceste drumuri şi cum utilizaţi timpul în tren?
– Ei, nu orice tren îmi place, îmi place trenul care are masă, adică intercity /râde/. Dar dacă nu e masă, tot trebuie să am ceva pe care să scriu, să notez, să fac conspecte, etc. S-a întâmplat ca o introducere la un volum de istorie orală s-o scriu integral în tren, dar era vorba despre o tematică la care am lucrat şi mă interesa din anii ’80. În orice caz, lucrez peste tot, nu însă cu acelaşi randament, e adevărat. Cu ARACIS am revenit la perioada anilor ’70-’80, când făceam teren ba la televiziune, ba la radio, ba la revista A Hét şi căram cu mine cărţile şi caietele şi lucram.
– Povestiţi-mi despre călătoriile din ultima lună, ca exemplu. Care au fost traseele dumneavoastră în octombrie-noiembrie 2009?
– Asta a fost exagerat. Am fost din două în două săptămâni la Miercurea Ciuc, am fost la Târgu Mureş pentru o şedinţă a Comisiei Academice Clujene, am fost la Cluj pentru Senat, am fost cu ARACIS la Alba Iulia, la Constanţa, la Iaşi şi la o conferinţă la Braşov.
– Cam câte zile petreceţi în fiecare dintre aceste călătorii?
– Două-trei zile.
– Fiecare dintre aceste drumuri este cu întoarcere în Bucureşti?
– Da.
– Şi în Bucureşti care sunt activităţile pe care le desfăşuraţi?
– Cursuri la universitate şi marea activitate care este Biblioteca Academiei. Şi mi-am dat seama că ceea ce fac acum, identificare de surse, şi pentru două ore merită să merg acolo, fiindcă reţin materialul şi continuu de unde am lăsat săptămâna trecută sau ieri.
– Şi tot pentru ultima lună: la ce volume lucraţi?
– Aici este o problemă. Nu mă ocup de un volum, ci caut materiale şi fiecare intră în câte un volum; dacă vrei, cel puţin zece volume am în vedere, dar asta nu înseamnă că anul viitor o să scot zece volume… numai opt /râde/. Efectiv Bucureştiul este un loc în care pot să fac o mulţime de lucruri. Şi din provincie, cu telefon, cu email; de fapt, când merg în provincie nimeni nu ştie că eu nu sunt în Bucureşti; vorbim la telefon şi dacă nu întreabă eu nu spun că sunt la Constanţa, sau la Alba Iulia, sau la Miercurea Ciuc.
Cred că ţi-am povestit deja că, foarte repede după boală mi-am cumpărat calculator şi mi-am făcut şi adresă de email, am corespondat foarte mult cu un prieten care lucra la Riad. El îmi punea întrebări din care îmi dădeam seama că a citit toată presa română şi maghiară pe internet şi era preocupat de ce a spus cutare în 22 săptămâna trecută, ce-i cu nu ştiu care scandal din Cluj şi aşa mai departe. Adică datorită acestei comunicări foarte facile acum, eu nu consider că suntem foarte mult în deplasare, în acelaşi fel în care se întâmpla înainte. Pe vremuri, în anii ’60, ’70, ’80, când plecai, plecai, acum plecarea nu mai are acelaşi sens. O mulţime de lucruri se pot face prin telefon sau email din tren. La o conferinţă din Ungaria am fost solicitat să mă duc prin telefon mobil când eram în tren şi toată organizarea acestei plecări s-a întâmplat între Sinaia şi Braşov. De-aia spun că deplasările din anii ’70, ’80 erau cu totul altfel decât acum. Acum nu ai sentimentul îndepărtării, tocmai datorită telefonului mobil şi a internetului.
– Sigur, asta la nivelul relaţiilor cu diverse persoane din zona profesională şi, poate, într-o oarecare măsură, şi personale. Pe de altă parte, faptul că sunteţi constant în mişcare faţă de a sta doar în Bucureşti, chiar cu telefon şi email, mie mi se pare că are o influenţă destul de mare asupra felului în care vă percepeţi pe dumneavoastră, corpul şi capacitatea corpului de a se adapta şi chiar a vă simţi bine în aceste călătorii foarte dese.
– Sunt două lucruri aici. Comunicarea, faptul că pot să călătoresc, îmi dă senzaţie de sănătate ca pe vremuri. Faptul că pot să comunic, de asemenea, chiar mai mult decât înainte. Dar un lucru pe care nu ţi l-am spus: am avut impresia, imediat după boală, că eu n-o să mai fac interviuri de istorie orală pentru că vorbesc bâlbâit. Şi atunci am zis că dacă eu nu pot face interviuri, îi pun pe studenţi să facă. Şi am şi ideologizat şi cred că am avut dreptate când am spus că este o metodă foarte bună pentru a dezvolta la studenţi sensibilitate socială, e bună şi pentru cultura lor istorică, pentru că nu este numai istoria administrată de cultura oficială, ci există şi o mică istorie, care devine din ce mai importantă. Ulterior, sigur, când am prins curaj în vorbire, m-am reapucat şi eu de înregistrări de convorbiri. Este interesant că la început am avut mult mai multe bâlbe decât în mod curent – adică faptul că am dat drumul la aparatul de înregistrat m-a stresat şi aveam mult mai multe bâlbe decât fără aparat. Totuşi, înseamnă că şi cu asta am trecut încă un prag, încă un obstacol pentru a mă stăpâni pe mine însumi.
– Povestiţi-mi despre unele dintre aceste interviuri şi cum s-au finalizat – pentru că unele au fost deja publicate.
– Păi chiar în acest volum, care va apărea peste două săptămâni, Strada Latină nr. 8[9], au fost oameni care au participat la Serviciul Social din anii ’30 şi care mai trăiau la sfârşitul anilor ’90. Sau al doilea interviu cu Marcela Focşa, care a apărut în Sala luminoasă[10]. Cu ea a fost senzaţional, fiindcă, după boală, când mi-am dat seama că am o comoară pe care n-o utilizez şi, cum nu pot alerga de colo-colo şi să fac altceva, am revenit la sfârşitul anilor ’90 la această preocupare. Şi voiam să ştiu când a murit doamna Focşa, aşa că am dat telefon Irinei Nicolau, care mi-a spus „Cum când a murit? N-a murit deloc, stă acolo – ea mi-a reamintit –, pe Intrarea Ursuleţului”. Şi m-am dus acolo şi chiar Marcela Focşa mi-a deschis, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, n-ar fi trecut cincisprezece ani. Tot aşa am fost la Marinescu. Recent i-am vizitat şi pe copiii lui Marinescu.
După ce m-am ridicat, am continuat să frecventez casa Mihai Pop; erau, poate, cei mai drăguţi oameni din toată viaţa asta de Bucureşti. Şi atunci am făcut interviu cu soţia lui Mihai Pop, Irina Pop născută Sturdza. După aceea, am aflat, tot aşa, întâmplător, că mai trăieşte Pan Vizirescu şi, prin intervievarea lui, ce bine s-a conturat paleta anilor ’30, a celor care au fost implicaţi într-un fel sau altul în Serviciul Social, Fundaţia Culturală Regală. În anii ’80 nu ştiu dacă văzusem, poate doar trecător, câte un număr din Curierul Serviciului Social[11], dar după „revoluţie” aveam aproape toată colecţia şi puteam să văd cine a contribuit. Aşa am descoperit colaborarea lui Vizirescu la Curierul. Majoritatea dintre colaboratorii nesociologi erau de mult decedaţi şi unii muriseră în străinătate; de exemplu, Horia Vintilă. Şi mulţi alţii, care nu au avut nici o legătură cu Şcoala Gusti, ci doar scriseseră în Curiere.
– Din activitatea dumneavoastră ştiinţifică şi editorială e clar că nu vă ocupaţi numai de perioada interbelică, ci abordaţi sociologia românească şi istoria sociologiei româneşti în perspectivă mai largă. Au intrat, deci, în zona dumneavoastră de interes persoane care nu erau active în interbelic şi aş vrea să-mi povestiţi şi despre aceste persoane cu care aţi purtat discuţii. De exemplu, convorbirile cu unul dintre aceşti sociologi a devenit carte – mă refer la Ioan Mihăilescu.
– Când, la mijlocul anilor ’80, am pornit acest proiect de istorie a sociologiei aveam în vedere perioada interbelică în sens restrâns. Adică am avut impresia că, o dată cu suspendarea Serviciului Social în toamna lui 1939, totul s-a distrus, fiindcă Stahl – el era „de vină” – a sugerat că acolo s-a cam terminat cu sociologia de teren şi cu munca culturală la sate. Eu am pornit în acest proiect personal cu volumul lui Stahl, Amintiri şi gânduri[12], care era, hai să zic aşa, prima „hart㔺i „busolă” în acelaşi timp, pentru a construi o istorie alternativă, adică o istorie socială a şcolii gustiene. Pe urmă, chiar vorbind cu Stahl, mi-am dat seama că tema este aşa de vastă, că printr-un efort singular nu se încheie niciodată. Dar merită să încep măcar. În anii ’80 am decis, pentru uz propriu, să investighez viaţa şcolii până în 1948. Repede mi-am dat seama că este iluzorie această delimitare. Chiar cu primul subiect, cu Stahl, am ajuns cu convorbirile în anii ’80, la interzicerea publicării unor volume şi cu matrapazlâcurile de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, care ba promiteau, ba opreau publicarea unor cărţi. Mi-am dat seama că e absolut logic să continuu investigarea istoriei Şcolii gustiene până la reabilitarea sa, deci până în anii ’60.
Numai că, plecând de la structura mentalităţilor, de la influenţa de lungă durată a acestora în viaţa culturală şi ştiinţifică, am ajuns repede la concluzia că de la Şcoala gustiană a plecat o filiaţie foarte puternică intergeneraţională de la magistru la discipol. Mi-am dat seama, şi de la Dumitru Sandu, şi de la Mihăilescu, că ei au fost şi au rămas foarte mândri că au făcut teren în studenţie cu Stahl. Şi atunci am zis: proiectul mare, de istorie socială a sociologiei gustiene, se termină cu ultima generaţie care a avut contact profesional cu colaboratorii lui Gusti: cu Herseni, cu Neamţu, cu Pop, cu Stahl. Deci aşa s-a lărgit proiectul meu până la activitatea generaţiei mele, a celor care s-au format între anii 1960-70.
Cazul lui Ioan Mihăilescu e singular. El a fost cel care a iniţiat această convorbire din care a ieşit o carte[13]. Mie nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fac interviu cu cineva mai tânăr decât mine în acest proiect. I-am şi spus că eu, până acum, am avut convorbiri cu oameni care sunt cu cel puţin douăzeci de ani mai în vârstă decât mine. Dar când am văzut cum devine din ce în ce mai bolnav şi când încă o dată m-a invitat să discutăm, atunci am înţeles rostul acestei invitaţii. Am căzut de acord să facem două runde de convorbiri, prima, în primăvară, în care să povestească el ce considera de menţionat, iar în a doua, în toamnă, să pun eu întrebările mele mai tranşante. Mihăilescu a decedat între cele două runde. Chiar şi neterminată, această carte este un document foarte important. Orice document de istorie orală are mai multe faţete, iar Mihăilescu a lăsat o imagine calmă despre el. Însă, atunci când în timpul interviului schimbam caseta – am lucrat pe casete, nu electronic – mai spunea câteva lucruri pe şleau despre caracterul şi opera unor sociologi. Regret foarte mult că nu am făcut a doua rundă de convorbiri, aşa cum ne programasem, pentru că aceea ar fi fost foarte directă, sunt sigur că ar fi recunoscut că anumite derapaje ale sociologiei postdecembriste i se datoresc şi lui.
„Trebuie să ai un pic de nebunie”
– Încă o temă legată de zona profesională ar fi coordonarea de doctorat.
– Asta este iarăşi o chestie ciudată. Pentru mine, coordonarea de doctorat nu era un scop, fiindcă afilierea mea la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării nu implica acest plan. Dar, la un moment dat, a venit Dumitru Sandu cu nişte interogaţii abrupte: „Tu de ce nu conduci doctorat? Trebuie să facem totul să conduci”. Deci nu a fost ideea mea, nici nu mi-a trecut prin cap. Încă aveam un orizont destul de limitat al sarcinilor mele pe această lume – ca să fiu emfatic. Probabil, paralel cu ideea conducerii de doctorat, a apărut şi ideea cu Biblioteca Academiei: să vedem ce este cu publicistica gustistă? Ce este cu imaginea Şcolii gustiene în presă? Lucru pe care nu îl cercetase nimeni. După primele estimări am ajuns la concluzia că materialul nu poate fi prelucrat – dacă ţinem la o abordare modernă a şcolii gustiene – decât lărgind numărul de colaboratori şi prin „delegarea” anumitor teme la… viitorii doctoranzi. Bine, eu sunt sigur că peste câţiva ani vor fi multe alte noi teme, fiindcă cercetarea nu numai clarifică, dar pune şi noi întrebări. Totul este să încerci metodic să distrugi tabuurile intelectuale şi de cunoaştere, în sensul că încerci să aplici o nouă perspectivă acolo unde nu s-a aplicat, fiindcă nimănui nu i-a trecut prin cap. Trebuie să ai un pic de nebunie, fără nebunie nu merge.
– Am mai vorbit despre teamă şi aş vrea să revenim şi să extindem discuţia, incluzând şi zona profesională. La un moment dat, aţi spus că una dintre temeri este legată şi de arhive şi de continuarea muncii – de ce vă temeţi?
– După recuperări în spitale şi eforturi proprii, cam prin 1997, am făcut o vizită la familia regretatului Octavian Neamţu, poate cel mai credincios colaborator al lui Gusti. Aflasem că între timp şi soţia sa a decedat, dar avea o fată. Am avut aproape un şoc atunci când am văzut ceva înfiorător. Cam doi metri cub de hârtie „curăţate” de metal, adică de agrafe, de şine de dosar, adică făcută varză şi bine aranjate pentru a fi transportate la topit – toată arhiva lui Neamţu. Am văzut şi înainte, de mai multe ori, că, după ce moare un iubitor de carte, nu mai rămâne nimic din biblioteca strânsă cu mare grijă. Dar aici au fost documente, scrisori ale organizatorului echipelor studenţeşti, ale urmaşului lui Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale. Urmaşa lui Neamţu – foarte departe de zona ştiinţelor sociale – avea oareşice scuză, că nici Biblioteca Academiei, nici cea universitară, nici Facultatea de Sociologie a universităţii bucureştene nu a arătat vreun interes pentru a prelua documentele, deşi au fost solicitate. Asemenea situaţii s-au repetat aşa de des, încât am ajuns la concluzia, aproape logică, că în Bucureşti, în fiecare moment, se distruge o arhivă. Câteodată brusc, prin lipsa de interes al urmaşilor, câteodată lent, din cauza neorganizării transferului arhivei spre oameni care să prelucreze materialul adunat. Fiindcă, după cazul lui Henri H. Stahl, mi-am dat seama că nici fiul specialist nu e o garanţie. Când, în anii ’80, înregistram convorbirile cu Stahl, la un moment dat, a ridicat o draperie de la bibliotecă şi mi-a arătat vreo douăzeci de dosare şi a zis: „Fiecare reprezintă câte o carte, deci ar trebui să mai trăiesc zece ani ca în fiecare an să scot două cărţi – şi spunea asta la 86-87 de ani –, dar nu-i nici o problemă, pentru că Paul va prelua”. Paul Stahl a făcut foarte multe lucruri, dar nu a finalizat aceste dosare. Deci, pot să spun că dacă îmi este frică de ceva, aceasta este riscul neterminării prelucrării materialelor adunate de mine.
– Deci funcţionează şi ca un imbold pentru munca de acum.
– Sigur că da. Povestea cu arhivele este foarte importantă, pentru că în recuperarea mea şi marea poftă de muncă era şi această revoltă împotriva destinului. Vreau să spun că am avut un mare exemplu în această privinţă: extraordinara muncă de prelucrare a moştenirii lui Anton Golopenţia de către fiica sa, Sanda Golopenţia, şi editarea exemplară a acestei moşteniri. Din păcate această experienţă este unică.
– Mă gândeam că aceste convorbiri nu se încadrează în formatul „clasic” de interviu sociologic, în care „cercetătoarea” pune întrebări şi „informatorul” răspunde. Mai curând este un dialog explorator în care eu vă solicit pe dumneavoastră, în dublă postură, ca sociolog şi ca „subiect”, să reflectaţi asupra a diverse aspecte ale bolii. Mi-aţi spus mai devreme că dacă cineva vă vedea dansând ar fi putut spune „uite un mototol care dansează”, ceea ce mă face să vă întreb dacă aţi simţit vreodată vreun soi de stigmă ataşată acestei boli, accidentului cerebral – de la persoanele din jur, oamenii apropiaţi, la diverse persoane întâlnite întâmplător, reacţiile necunoscuţilor.
– În general am observat nu stigmă, ci compasiune. Or compasiunea asta uneori a fost exagerată, chiar deranjantă. Omul care a avut un accident cerebral este tot timpul atent la reacţia celorlalţi; am fost chiar surprins de mine însumi că la început aproape vânam privirile oamenilor asupra mea, pe stradă. În plus, oamenii foarte bine recuperaţi urmăresc lumea de pe stradă şi foarte repede îi detectează pe cei care au suferit accidente similare. Sunt unii mult mai puţin recuperaţi ca mine, care se mişcă mai greu, trag piciorul, au o poziţie ciudată a mâinii paralizate şi pentru mine e clar că nu au avut nici recuperare profesionistă, nici voinţa necesară. Este nevoie de ambele. Şi eu arătam exact la fel, dar m-am recuperat destul de mult. În plus, majorităţii oamenilor din această categorie le e frică. De orice – că se împiedică şi cad, că se pot accidenta… Mie nu mi-a fost frică niciodată.
– Asta am remarcat din ce mi-aţi povestit mai devreme, că s-a întâmplat să vă pierdeţi echilibrul când învăţaţi să mergeţi.
– Da. Nu toată lumea are acelaşi prag al fricii. Am un prieten la Cluj, cu vreo zece ani mai tânăr, tot sociolog, care a avut un accident cerebral. Şi mi-a dat telefon să-mi spună: „Dom’le, am început să fac plimbări în curte, cu cârjă”, „Dragă, spuneam eu, în primul rând de ce cu cârjă? În al doilea rând, de ce nu şi pe stradă?” şi tot timpul răspunsul este „Mi-e frică”.
– Aceasta este o altă zonă care m-ar interesa: boala şi povestea. Cum se vorbeşte despre boală? Vă simţiţi bine să povestiţi despre experienţele prin care treceţi? Cum povestiţi despre boală? Ce efect are povestea asupra dumneavoastră şi a celor din jur, atât persoane „sănătoase”, cât şi persoane care au trecut printr-o boală? Povestea poate să ajute?
– După mine povestea ajută. N-am fost niciodată zgârcit în a povesti, dar pentru mine a povesti aceşti ani, această revenire, era aproape o necesitate. Câteodată m-am şi oprit şi o mai scurtam, fiindcă mi-am dat seama că povestesc cu prea mare voluptate /râde/ şi s-ar putea să par lăudăros, deşi eu aş vrea să cred că nu sunt. Întotdeauna am povestit tocmai pentru a demonstra că se pot reînvăţa mişcările şi că, de fapt, este vorba despre o repetare a învăţării din copilărie. Povestesc tocmai pentru că am avut de-a face cu un miracol; am fost obiectul unui miracol şi consider că asta merită să povesteşti. Că şi eu, şi Irina am contribuit la acest miracol, OK. Dacă ai văzut un om în cărucior, despre care ştii că la un moment dat mergea şi dansa şi pe urmă a rămas imobilizat… Ei, şi eu puteam să rămân în cărucior şi atunci, dacă am această orientare pozitivă – despre care se poate spune că este un optimism aproape deşănţat – este datorită faptului că am reuşit să revin. Puţin spus să revin, pentru că e vorba despre reconstruire, pentru că eu nu am revenit într-o configuraţie veche, ci am alte accente, alte mişcări, alt rol, alte legături. Unele lucruri s-au diminuat, altele s-au stins de tot şi altele au crescut. Adică, uite o comparaţie interesantă: pentru ce m-am enervat eu în urmă cu cincisprezece ani şi pentru ce mă enervez, eventual, acum sunt deosebiri foarte mari.
În-corp-orând boala
Boala ocupă un spaţiu aflat la intersecţia corpului, a minţii şi a culturii. Boala este, în acelaşi timp, experienţă corporală, încărcătură emoţională şi produs socio-cultural. Munca de înţelegere, accesibilizare şi organizare a experienţelor legate de trăirea bolii include şi povestirea bolii – adică structurarea unor experienţe şi trăiri complexe, simultan şi indisociabil corporal-emoţionale. Dar poveştile despre boală nu sunt produse într-un vacuum. În general, naraţiunile, deşi foarte diverse şi aparent ireductibile la un set de modele, oferă o structură crono-logică determinată cultural. Mai mult, există o serie de roluri şi de aşteptări care circumscriu felul în care se vorbeşte şi se povesteşte despre experienţele legate de boală. Deci nararea bolii este mai mult decât observare, reamintire şi verbalizare a unor experienţe „pure”, aşa cum au fost ele simţite la un moment dat. Pe de o parte, povestirea bolii include structurarea unor trăiri complexe, difuze şi eteroclite într-o manieră recognoscibilă şi legitimă socio-cultural şi, pe de altă parte şi în acelaşi timp, explicarea şi validarea (atât pentru ceilalţi, cât şi pentru persoana naratoare) acestor experienţe şi a transformărilor sinelui corporal şi social pe care ele le presupun. Astfel, corpul şi boala reprezintă spaţii şi experienţe în acelaşi timp personale şi sociale. Socialul inscripţionează „biologicul” în aşa fel încât în corpurile şi în bolile trăite nu se pot delimita practicile socio-culturale de cele bio-medicale.
Convorbirile cu Zoltán Rostás nu respectă decât parţial regulile interviului sociologic aşa cum sunt prezentate în literatura metodologică „tradiţională”; poziţia „cercetătoarei” şi cea a „subiectului” din aceste convorbiri nu sunt cele întâlnite, în general, în interviurile de cercetare din ştiinţele sociale; iar experienţele corporale şi sociale ale „bolii”, „recuperării” şi „revenirii” povestite aici nu au pretenţie nici de obiectivitate, nici de reprezentativitate. Dimensiunile instituţionale, relaţionale şi contextuale care afectează, în general, întâlnirile comunicaţionale cu scop euristic, deşi imposibil de eludat cu totul, cred că au afectat/ modelat în mai mică măsură şi diferit acest co-produs narativ.
Aceste dialoguri despre boală nu fac parte dintr-un proiect mai larg de cercetare în sociologia corpului şi a bolii care să fie afiliat vreunei instituţii şi, ca atare, produsul nu este influenţat de dimensiunea politic-instituţională inerentă unui complex finanţator. Deşi iniţiativa convorbirilor a aparţinut intervievatoarei[14], decizia drumului narativ a fost comună, iar relaţia de putere dintre intervievat şi intervievatoare nu este cea de la cercetător la informatoare[15], dimpotrivă. Nu cercetarea experienţelor bolii a iniţiat şi stabilit legătura dintre mine şi Zoltán Rostás; avem o relaţie de colaborare ştiinţifică şi prietenie de mai mult de zece ani. În mare parte, relaţia de putere din afara contextului acestor convorbiri este inversă: „informatorul” ocupă poziţia de autoritate, atât prin bagajul de cunoaştere şi expertiză ştiinţifice, cât şi prin statutul socio-profesional. Mai mult, în cadrul interviului Zoltán Rostás ocupă poziţia subiectului de cercetare, dar, prin pregătirea intelectuală şi ştiinţifică, este un observator atent şi un teoretizator subiectiv al experienţelor explorate. Această dispunere specifică a cunoaşterii şi puterii se reflectă şi în dinamica dialogului purtat aici, creând o situaţie şi un context de investigaţie puţin întâlnite în cercetările de sociologie a bolii.
Povestea lui Zoltán Rostás este una despre boală şi vindecare, dar nici „boala”, nici „vindecarea” nu au sensurile clar definite şi strict delimitate. Mai curând, povestea este despre boală şi revenire (naratorul nu foloseşte nicăieri termenul „vindecare”) ca procese continue, care se topesc una în alta, făcând ca limita dintre ele să fie elastică: depinde de unde te uiţi şi cu ce fel de grilă evaluezi funcţionarea corpului omului şi performarea omului corpului. Experienţele bolii-revenirii povestite de Rostás pot fi citite şi analizate din multiple perspective şi cu unelte diferite: de la sociologia sănătăţii şi a bolii la analiza fenomenologică şi de la antropologie medicală la teorie culturală şi narativă. În acest text, voi preciza pe scurt doar câteva configurări ale bolii trăite şi povestite: boala ca şansă, încorporarea bolii, continuitate şi schimbare în experienţele bolii-revenirii.
În cadrul unui seminar, pentru a face o introducere în semiotica naraţiunii, am organizat un mic joc cu personaje din basme. Studentele/ţii şi-au ales câteva dintre personajele de pe cele opt-zece coli de hârtie împărţite şi au scris pentru fiecare o descriere sumară, câteva caracteristici sau o scurtă poveste. Încercam, prin exemple, să ajung împreună cu studenţii/tele la cele şase roluri actanţiale identificate de semioticianul A. J. Greimas şi care se regăsesc în orice basm. După Greimas, axa luptei este dată de actanţii opozant – adjuvant, care împiedică sau facilitează căutarea obiectului de către subiect. Conform acestui model narativ, un actor precum Spânul din „Povestea lui Harap Alb” îndeplineşte rolul de opozant. Mi s-a părut, însă, interesantă observaţia unei studente, care a susţinut că Spânul îndeplineşte şi rolul de adjuvant, din moment ce fără el parcursul subiectului, al lui Harap Alb, ar fi imposibil de realizat.
Aşadar, Spânul este necesar în basm, aşa cum, poate, este necesară boala pentru a recunoaşte şi înţelege nu viaţa sănătoasă, ci viaţa în general. În continuarea rândurilor utilizate ca motto la începutul textului, Sontag afirmă: „Deşi fiecare dintre noi preferă să folosească doar paşaportul bun, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi este obligat, măcar pentru scurt timp, să se identifice drept cetăţean al celuilalt loc”[16]. Cred că această perspectivă a necesităţii Spânului şi a experienţei bolii pune sub semnul întrebării hotarul clar trasat între cele două împărăţii, ocuparea distinct alternativă a celor două cetăţenii şi utilizarea net diferenţiată a paşapoartelor. Mai curând, chiar dacă am presupune existenţa a două tărâmuri opuse – foarte îndepărtate unul de celălalt, destul de mici şi cu o densitate a populaţiei extrem de scăzută –, unul al celor sănătoşi tun şi unul al bolnavilor, cred că spaţiul dintre ele este mult mai larg şi mult mai populat de oameni cu dublă cetăţenie, care deţin şi utilizează constant ambele paşapoarte. Aceşti oameni se deplasează zilnic ba mai aproape de un capăt, ba mai aproape de celălalt al continuumului sănătate – boală. Iar acest lucru este mai pronunţat şi mai evident în prezent, în „civilizata” lume „vestică” (europeană şi nord-americană), unde ştiinţa şi tehnica bio-medicale au produs, mai ales în ultima jumătate de secol, diverse tratamente şi tehnologii care, chiar dacă (sau tocmai pentru că) nu garantează o vindecare completă, oferă prelungirea vieţii într-o condiţie care, de multe ori, nu este nici de sănătate deplină, nici de boală în sens de incapacitare.
În postfaţa celei de a doua ediţii a volumului At the Will of the Body (În voia corpului), Arthur W. Frank explică felul în care a ajuns la titlul cărţii şi câteva dintre titlurile de lucru. Ideea unuia dintre ele, spune Frank, i-a venit în timpul conversaţiei cu un prieten, care i-a descris ideograma chinezească pentru „criză” ca o îmbinare între alte două: „pericol” şi „şansă”. Şi Frank continuă, spunând că, la mai mult de zece ani de când a scris volumul, crede în continuare că boala reprezintă un echilibru între pericol şi oportunitate[17]. Sensul bolii ca şansă şi certitudinea revenirii i-au fost evidente lui Zoltán Rostás foarte curând după accidentul cerebral: „Ei, şi vine Buraga [medicul] şi zice: «Ce facem, ce facem? Cum vă simţiţi?», asta dimineaţa, la vizită. Şi am ridicat mâna şi am început să spun ceva – un fel de iiia aae –, pe care nevastă-mea l-a tradus. Adică ea, ştiind cam cum reacţionez eu într-o anumită situaţie, reuşea şi din fragmente de cuvinte să mă înţeleagă. Şi a explicat că am spus că deşi nu am nici un respect pentru România Mare, revista, ţin minte şi ţin la acel dicton al lui Petru Rareş, «Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât». Doctorul Buraga a rămas foarte mirat: de unde acest optimism, aş zice, exagerat? Încă nu ştiam nici măcar să umblu, darămite să fiu mai mult decât am fost înainte de boală. Dar asta era ideea”.
Pentru Rostás boala a reprezentat, cu siguranţă, un pericol, dar a fost resimţită şi povestită ca o şansă: „Deci a trebuit să vină accidentul cerebral ca să-mi pun problema finalizării [doctoratului]” şi, mai departe, „Acest moment a fost foarte bun pentru mine – accidentul cerebral”. Totuşi, boala ca şansă nu trebuie înţeleasă în sens spiritual şi nici măcar interacţional. Nu este vorba despre vreo iluminare religios-mistică şi nici despre o realizare a „adevăratelor lucruri importante din viaţă”, în sensul de implicare şi atenţie pentru relaţii interpersonale sau pentru micile „minuni” ale vieţii. La Zoltán Rostás şansa stimulată de boală este o combinaţie între posibilitatea reorientării, alegere pragmatică şi localizare a unui interes până atunci doar difuz prezent. Iar acestea sunt infuzate de o mare încredere („optimism”, cum spune el) în posibilitatea recuperării şi în capacitatea lui de a re-învăţa deprinderile şi abilităţile care au fost afectate de boală.
Experienţa bolii produce un paradox: pe de o parte, face corpul prezent şi conştient unui sine până atunci ignorant şi care considera această „prezenţă absentă” ca neproblematică şi rezistentă şi, pe de altă parte, desprinde şi îndepărtează corpul de un sine aparent închis într-un resort biologic pe care nu-l mai poate controla. Desigur, această stare contradictorie este produsă de şi rezonează cu dualismul cartezian minte/ corp şi se regăseşte adesea în naraţiunile despre boală. Zoltán Rostás construieşte şi încadrează narativ momentul producerii accidentului cerebral ca un fenomen unic, incontrolabil, relatat însă prin intermediul unor metafore şi categorii cunoscute, menite să-l accesibilizeze şi să-l facă înţeles şi sieşi, şi publicului. Un fenomen bio-medical este tradus în termeni cotidieni, ca vis, coşmar, luptă, iar sinele este (parţial) rupt de corp – membrele care se desprind şi încep să plutească, împotriva voinţei şi imposibil de controlat. Totuşi, deşi momentul este perceput şi povestit ca abrupt şi invaziv, dimensiunea negativă este atenuată prin articularea întregii experienţe într-o zonă în afara „realităţii” imediate, ca vis: „M-am culcat şi am avut un coşmar. Pentru prima dată… un vis care nu semăna cu nimic. Adică am avut impresia că membrele – picioarele şi mâinile – se despart de mine şi încep să plutească. Şi nu se mai termina. Era o luptă în mine, îmi aduc aminte şi acum, că voiam să scap din ce mi se întâmpla. Şi la un moment dat m-am trezit”. Desprinderea şi înstrăinarea corpului de sine reapar şi în alte momente narative şi experienţiale ale bolii-revenirii, corpul este transformat în obiect atât prin ruperea de sine, cât şi prin „ruperea” lui în bucăţi: „această mână, ca şi piciorul, erau aşa de străine, încât, atunci când cădeau din pat, nu ştiam unde este şi nu ştiam că atârnă din pat”.
Refuzului recunoaşterii bolii ca fenomen „real” în primul moment, articulat prin transferarea lui în vis, îi corespunde mai târziu refuzul recunoaşterii gravităţii şi a urmărilor accidentului cerebral, de data aceasta prin „naivitate” sau „incultură medicală”: „Mi-am dat seama că sunt paralizat pe jumătate. Dar nu mi-am dat seama care vor fi urmările… Pur şi simplu, din incultură medicală, nu ştiam ce implicaţii are asta – că acum eu nu pot să vorbesc şi mâna şi piciorul nu funcţionează. Credeam că, sigur, acum mă duc la spital, or să-mi facă nişte injecţii şi dimineaţa mă ridic şi plec. […] Eram lucid şi naiv. Fiindcă, dacă eram ceva mai instruit din punct de vedere medical, cred că intram în panică. Aşa nu am intrat în panică – «fericiţi sunt cei săraci cu duhul» /râde/. Şi acum susţin că pe mine această naivitate, prostie – cum vrei să-i spui – m-a salvat de la depresie, pentru că n-am avut niciodată depresie”. Rostás percepe utilitatea şi productivitatea acestui „refuz”, conştient sau inconştient, care se prelungeşte pe tot parcursul recuperării în ceea ce el numeşte „optimism”, „orientare pozitivă” sau „încredere”. Totuşi nu este vorba despre un refuz al corporalităţii în sensul de respingere a realităţii corporale a bolii, ci, mai curând, despre un refuz al construcţiei socio-culturale şi bio-medicale a accidentului cerebral ca reducere a omului la boală şi la urmările ei debilitante. Prin refuzul acceptării bolii ca „realitate” dată, el nu de-corporează sinele, ci, dimpotrivă, în-corporează boala ca sistem de semnificaţii şi practici, deopotrivă corporale, afective şi raţionale, şi o preface în şansă.
În-corporarea bolii îi oferă atât posibilitatea continuării, cât şi pe cea a schimbării în viaţa de „după” boală – linia de demarcaţie între „perioada” bolii şi „perioada” de după boală este însă neclară, experienţele şi trăirile provocate de boală fiind parte din configuraţia vieţii prezente. Rostás foloseşte „am revenit”, „revenire”, dar nu în sensul de întoarcere în punctul unde era înaintea accidentului cerebral, ci de reconstruire personală şi profesională, corporală şi socială. Aşa cum spune el însuşi, în urma transformărilor produse de boală, nu s-a întors unde fusese înainte de accidentul cerebral, ci a ajuns în alt loc: „şi eu puteam să rămân în cărucior şi atunci, dacă am această orientare pozitivă – despre care se poate spune că este un optimism aproape deşănţat – este datorită faptului că am reuşit să revin. Puţin spus să revin, pentru că e vorba despre reconstruire, pentru că eu nu am revenit într-o configuraţie veche, ci am alte accente, alte mişcări, alt rol, alte legături. Unele lucruri s-au diminuat, altele s-au stins de tot şi altele au crescut”.
Din această perspectivă, a rolului asumat şi activ nu numai în recuperare şi revenire, ci şi în remodelarea sinelui, a corpului şi a vieţii, nu cred că povestea lui Zoltán Rostás este despre un miracol, deşi el utilizează acest cuvânt la finalul convorbirilor. De fapt, el însuşi diluează ideea de miracol într-un proces mai larg, cu mai mulţi actori, atunci când spune că şi el, şi Irina (soţia) au contribuit la acest „miracol”. Cred că „miracolul” este pur şi simplu un alt nume pentru o muncă intensă, susţinută şi încă în desfăşurare de a prelua şi utiliza din experienţa corporală, afectivă şi socială a bolii acele deschideri spre reconstruirea şi reorganizarea vieţii.
Sunt multe alte experienţe şi zone care pot fi explorate pornind de la naraţiunea lui Rostás: procesele de re-învăţare a vorbirii, a scrierii, a mersului, văzute ca o combinaţie de mirare, satisfacţie şi teamă; participarea, rolul şi experienţele persoanei care însoţeşte şi îngrijeşte pe cel/ cea care a avut un accident cerebral; construcţia bolii şi a recuperării la intersecţia genului şi a clasei, dinamica relaţiilor cu personalul medical şi cu celelalte persoane internate şi familiile lor; „comunitatea” de boală sau boala ca „rasă”; diversele şi complexele strategii de construcţie şi reconstrucţie corporală şi identitară prin intermediul povestirii bolii-revenirii.
Convorbirile cu Zoltán Rostás nu sunt numai despre boală. Accidentul cerebral nu poate fi localizat într-o singură zonă sau pe un anumit nivel sau într-o perioadă a vieţii strict determinată. Experienţele, înţelesurile şi practicile care însoţesc boala reconfigurează întreaga viaţă, iar mutaţiile produse (percepute şi/ sau construite) sunt simultan şi conjugat corporale, afective, socio-culturale. Prin în-corp-orarea bolii, ca proces activ, continuu şi creativ, Rostás îşi asumă dubla cetăţenie despre care vorbea Sontag şi reinvesteşte acest statut cu multiple posibilităţi.
NOTA
[1] A Hét este o revistă culturală săptămânală în limba maghiară, a cărei redacţie se află în Bucureşti.
[2] Facultatea de Jurnalism a fost înfiinţată în 1990 şi face parte din Universitatea din Bucureşti. În prezent se numeşte Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.
[3] La începutul anilor 1980, Zoltán Rostás a făcut interviuri de istorie orală cu bătrâni şi bătrâne din Bucureşti, încercând să înţeleagă – altfel decât cantitativ sau pe bază de surse scrise – istorii sociale recente, mentalităţi, minorităţi, vieţi cotidiene. Unele dintre aceste interviuri au fost publicate în volumele Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Iaşi: Ed. Polirom, 2002; Secolul Coanei Lizica. Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elizabeta Odobescu-Goga. Jurnalul din perioada 1916-1918, Bucureşti: Ed. Paideia, 2004.
[4] La jumătatea anilor ’80 ai secolului trecut, Zoltán Rostás a început să facă interviuri cu participanţi/te la diversele activităţi şi organizaţii iniţiate sau conduse de sociologul Dimitrie Gusti în perioada interbelică. Unele dintre aceste interviuri au fost publicate în volumele: Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti: Ed. Paideia, 2000; Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Bucureşti: Ed. Paideia, 2003; Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii gustiene, Bucureşti: Ed. Paideia, 2006; Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2009.
[5] Zoltán Rostás locuieşte la ultimul nivel, într-un bloc cu patru etaje, unde nu există lift.
[6] Vezi nota 3 în acest text.
[7] Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior.
[8] Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică.
[9] Vezi nota 4 în acest text.
[10] Vezi nota 4 în acest text.
[11] Curierul Echipelor Studenţeşti a fost o publicaţie periodică de întreprindere, care a apărut între anii 1935-1938; în anul 1939 s-a transformat în Curierul Serviciului Social, iar la sfârşitul acelui an şi-a încetat apariţia. Curierele publicau informaţii despre munca socială şi culturală desfăşurată în sate din România de către echipe de studenţi şi studente, în cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, iniţiate şi coordonate de Dimitrie Gusti.
[12] Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Bucureşti: Ed. Minerva, 1981.
[13] Ioan Mihăilescu şi Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2007.
[14] În al doilea rând, căci în primul i-a aparţinut coordonatoarei acestui volum.
[15] Genurile celor două instanţe de cercetare sunt intenţionat dispuse astfel, pentru a sublinia dinamica de putere şi cunoaştere din cadrul interviurilor sociologice „tradiţionale”.
[16] Susan Sontag, Illness as Metaphor and AIDS and Its Metaphors, New York: Picador, p. 3.
[17] Arthur W. Frank, At the Will of the Body. Reflections on Illness, Boston: Houghton Miffin, 2002, pp. 143-144.
![introducere-in-sociologia-corpului-teme-perspective-si-experiente-intrupate-produs_imagine]()
The post În-corp-orând boala. Convorbiri cu Zoltán Rostás appeared first on Cooperativa G.
Vezi si:
